Libertatea cu Hristos- o alegere corectă care duce la Înviere

Fiecare om, spunea cineva, este intersecția cerului cu pământul. Fiecare semen al meu poate deveni pentru mine o ușă de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Frumosul stă să fie descoperit în fiecare dintre noi. Atunci când cineva este lipsit de sinceritate în raport cu persoana de lângă el, se lipsește de fapt de bucuria de-a fi împlinit. Când mă refer la sinceritate, vreau să cuprind opțiunea dată de Mântuitorul Hristos: „Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 22,39), ca să fii astfel fericit. Lipsa practicării lui duce la obediență spirituală. Toate de fapt, că vorbim de post, de rugăciune, de participarea la biserică, sunt de fapt mijloace prin care putem dobândi Împărăția lui Dumnezeu. Ne face oameni noi, din nou capabili de-a ne bucura. Viața noastră se defășoară cu o rapiditate uluitoare. Suntem prinși în ghearele grijilor cotitdiene, dar și în urmărirea extraordinar de intensă a dobândirii unei păci, a unei stări de liniște și de bucurie și împlinire. Nu putem da vina la infint pe șef, pe coleg, pe vecin, pe soț, soție că ne fac viața nefericită. Arta de a iubi începe cu cel care ți-e cel mai antipatic. E greu, dar merită. Te-ar scăpa și de o grămadă de boli, care ne survin din prea multă grijă răutăcioasă față de aproapele. Paradoxal, chiar și ura sau invidia nu ne evită persoanele pe care nu le vrem în viața noastră, ci ni le aduc ca pe niște bolizi care ne iau cu viteză pe capotă la trecerea de pietoni. Cât de naivi suntem, că nu vrem să-L ascultăm pe Dumnezeu. Dar, în fond fiecare cu alegerea lui. Că doar asta înseamnă să fii liber. Oare, doar atât!? Chiar dacă ni se pare ciudat, totuși, și eu și tu sau dumneavoastră dorim să fim fericiți. Nu poate nimeni contesta lucrul acesta niciodată. Chiar și cel mai irascibil om pe care-l știm, cea mai alcoolică, violentă sau criminală persoană dorește în fond fericirea. Citeam nu de mult timp de exemplu, într-un articol postat online că undeva în America, într-o biserică oamenii au venit înarmați la slujbă. De ce? Pentru a fi siguri că se vor apăra. Vedem de fapt, dorința omului, care e din ce în ce mai terorizat de frici și de angoase de tot soiul și că reacționează pentru a-și apăra viața. Ceea ce este un dat firesc și face parte din legea conservării. Că de fapt, această ființă atât de complexă- omul, este doritor să trăiască fericit. În primul secol, de exemplu, situația nu era deloc roz. Oamenii ca și acum se chinuiau să trăiască fericit. Iau două categorii: evreii și romanii. Cei din urmă în plină expansiune, iar cei dintâi sub dominație, dar cu o istorie a ocrotirii de către Dumnezeu la activ. Romanii, sătui de atâtea războaie doreau pacea, doreau fericirea. Modul prin care ei își doreau aceasta era unul teribil de înspăimântător. Pentru că cei care se opuneau intereselor Imperiului care-și dorea pacea erau răstigniți și lăsați în agonia morții zile întregi. Un spectadcol macabru. Evreii, de cealaltă parte, un popor micuț, dar cu o cunoștină cu rădăcini adânci în credință în Dumnezeu dorește și el bucuria de-a fi din nou liber. Iar această libertate credeau că o pot lua prin răstignirea unui Om, care îi scotea din comoditate și le arăta adevărata față a lumii, care presupunea smerenie, modestie, dragostea față chiar și de dușmani. Propunea aducerea Împărăției lui Dumnezeu în inimi. Dacă te uiți în toată istoria, dai de oameni care în fond doresc același lucru: fericirea, libertatea, starea de împlinire. Dar, haideți și mai aproape, pe firul faptelor istorice, care au dus la schimbări masive. Uitați-vă la Hitler. În teroarea propagată de propria sa persoană în lumea întreagă, nu dorea altceva, conform mărturiilor sale, decât să extirpe răul din lume, deformat bineînțeles. Și el, unul dintre cei mai mari criminali din toate timpurile dorea în sinea lui doar fericirea, ba mai mult, chiar una colectivă. În toate locurile și în toate timpurile, au fost și sunt oameni care nu doresc decât un singur lucru: să fie fericiți. Însă modul de cele mai multe ori este unul din păcate letal pentru propria persoană. Întrebarea s-ar pune acum astfel: Există oare fericirea autentică? Cine ne-o poate descoperi? Să poată psihologia, psihiatria, doar știința, doar medicina să-l facă pe om fericit? Din păcate aceste științe, moduri de tratare a omului pentru o stare mai bună au o limită. Nu neg că nu ar fi bune. Și eu mă bucur de exemplu de mașina cu care mă pot deplasa rapid sau de tehnologie în general. Cu toate astea, nu mi-aș dori un dumnezeu atât de impersonal și rigid. Mulțumesc! Toate cele enumerate și altele nu iau în considerare datul natural al persoanei, că ea este și suflet. Or, noi creștinii cunoaștem pe cineva, care ne poate scoate din aceste cercuri vicioase ale lumii secularizate intens. Pe Cel care, ca și atunci și acum este prea puțin băgat în seamă. Asta nu pentru că nu ar putea, ci pentru că ne iubește enorm de mult și ține la libertatea noastră. Chiar și cu riscul ca noi să-L răstignim din nou. În principiu, Dumnezeul Iubirii se lasă din nou răstignit iară și iară până la sfârșitul veacurilor. Asta ca să nu forțeze, ci ca să determine prin iubire să-i răspundem cu iubire. Ne cunoaște foarte bine. Suntem după chipul Lui și ne vrea ajunși la asemănarea cu El. Pe mine, personal, când mă gândesc la aceasta mă cuprinde o stare de împlinire. Că Cineva mă iubește cu defectele mele și, și mai mult- vrea să mă vadă fericit. Vrea să mă învețe că fericirea nu înseamnă a avea, ci înseamnă a fi cu Cineva. Mă învață că inima e tărâmul unde mă pot întâlni cu El, unde pot găsi împărăția Lui. Dar pentru a încerca o stare de fericire autentică și de durată ar fi bine dacă ne-am da seamă că suntem ipocriți, fantastic de ipocriți atunci când alergăm doar după mâncare, doar după beție, doar după satisfacerea plăcerilor noastre de toate zilele. De cele mai multe ori am impresia că de fapt omul are trei dumnezei, nu unul: dumnezeul burții, dumnezeul gâtlejului (scuzați-mi expresia) și dumnezeul de sub burtă. Sunt cei trei sori pe care îi vrea orbitând în jurul lui. Or, Mântuitorul Hristos propune ieșirea din această amețeală. Postul de-a nu mai fi dependenți, decât doar de Dumnezeu. Un scop care ne-ar trezi și nu ne-ar mai da timp de plictis, de ceartă, de corupție, de minciună, de bârfă, de curvăsărit (pentru cei care sunt în dubii, e vorba de ceea ce văd din ce în ce mai frecvent- fobia de-a lua ceea ce aparține altuia) etc. Atunci s-ar produce adevărata revoluție în bine a lumii. Ce familii, ce valori, ce adrenalină și în final câtă bucurie. Ce mai, am fi cu adevărat fericți. Trezirea, Hristos ne vrea vii! Pace și bucurie! Hristos a Înviat!

Pr. Andrei Iancu,

Coveș