Gânduri de Dragobete
Motivate fie chiar şi numai de întâmplarea că buna mea mamă m-a adus pe lume într-o astfel de zi, de 24 februarie; ca şi de faptul că de timpuriu aveam să aflu că bunii mei bunici şi părinţi ţărani erau nu numai omenoşi şi drăgăstoşi din fire, dar şi mult mai veseli şi ospitalieri decât suntem noi acum.. Iată de ce, în preajma unei astfel de zile, îmi readuc aminte de o anume „cameră de din’nainte”, în care vrednicul ţăran român îşi culcă odihnitor musafirul drag, ajuns obosit în pragul casei sale odată cu înserarea. O cămăruţă tare drăguţă, asemănătoare cu cea a bunilor mei bunici materni din hotarul Agnitei Sibiene, cu două paturi joase, învelite în călduroase ţoale din a căror ţesătură răzbăteau plăcute mirosuri de lână toarsă şi de fir de in topit în apa limpede a văii din fundul grădinei casei părinteşti; de strijacurile (saltele) umplute cu fânul ierburilor verilor înflorate; de pernele moi, pline cu pene de gâscă; de lepideiele (cearşafuri) spălate în vâltori cu ape înspumate, înălbite şi uscate la soare pe întinsele pajişti verzi; de merele şi perele coapte şi răscoapte, puse la păstrare peste iarnă în otava coşurilor din nuiele; de buchetele din fire de busuioc şi de sânziene, legate în şnururi tricolore, prinse sub grinzile de lemn mult mai bătrâne decât vârsta stăpânilor acelei mândre case; de sfintele icoane şi poze bătrâne cu chipurile din tinereţe ale gazdelor noastre ospitaliere. Toate acestea la un loc ne aduceau aminte, atât mie cât şi distinsului meu coleg în ale gazetăriei radiofonice, regretatul Paul Grigoriu, de trecute vremuri şi de viaţa de demult a ţăranului român. Şi era firesc să fie aşa atâta vreme cât ele dovedeau, cum nu se poate mai adevărat, credinţa, liniştea sufletească, visarea, bunăstarea şi rânduiala familiei Veţenilor din Şerbenii fundăturei văii mureşene a Beicii. Adică, a vrednicului şi şugubăţului Nea’Trăienuţ, Dumnezeu să-l odihnească în pace, şi a povestaşei şi „culturalnicei” sale soţii, Maria, ţăranca-academician ASTRA nu numai în arta torsului, ţesutului şi brodatului, dar şi în cea a jocului popular, a cântatului doinit şi a povestitului în şezătorile lungilor nopţi de iarnă.
De aceste aparente „nimicuri” ale vieţii omului de la ţară mi-a fost şi îmi va fi tare dor cât voi mai trăi, plăcuta lor readucere aminte însoţindu-mă chiar şi atunci când îl cinstim pe chipeşul fecior al Babei Dochia, pe frumosul şi drăgăstosul Dragobete. Pentru că sâmbătă, 24 februarie, a fost nu numai „Ziua îndrăgostiţilor la români”, dar şi data ivirii mele în lume. Iar dacă vârsta mea de acum ar fi numărată şi adunată într-un simbolic buchet de ghiocei, culegătorului i-ar trebui strădania a nu mai puţin de 83 fire din această nefiresc de albă, de frumoasă şi de gingaşă floare a câmpurilor şi grădinilor. Şi credeţi-mă că nu mi-ar trebui un dar mai frumos de ziua mea, decât ca acei ghiocei timpurii să trimită la plimbare friguroasa şi vânturoasa iarnă, făcând loc Primăverii, cu ale ei creştineşti sărbători ale Intrării Domnului în Ierusalim-Floriile, ale Învierii Domnului şi ale Paştilor
Numai că până atunci ne mai aşteaptă încă multe alte sărbători laice şi religioase, între care cea a Mărţişorului (marţi,1 martie), a Zilelor Babelor (între 1 şi 9 martie), a Zilei Internaţionale a Femei (marţi, 8 martie), a Echinocţiului Astronomic al Primăverii (luni, 21 martie), a Bunei-Vestiri (vineri, 25 martie) şi a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (sâmbătă, 23 aprilie).
Ioan VULCAN-AGNIȚEANUL [if !supportLineBreakNewLine] [endif]
