„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este”

„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este” (Luca 6, 36)

A început Postul Mare. Postul Sfintelor Paşti este cel mai lung şi mai aspru (cu mai puţine dezlegări), de aceea i se şi spune Postul Mare. El închipuie postul de 40 de zile al Mântuitorului şi este rânduit de Biserică în vederea pregătirii noastre pentru întâmpinarea celei mai importante sărbători creştine de peste an: Învierea Domnului Iisus Hristos.

Postul nu înseamnă doar renunţarea de bunăvoie la anumite mâncăruri şi băuturi, ci şi renunţarea la gânduri şi fapte rele, pentru a ne curăţi sufletul, a ne înnoi viaţa şi a trăi după voia lui Dumnezeu. El reprezintă o cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă, adică o renunţare voită la ceva ce ne este îngăduit, şi izvorăşte din iubirea şi respectul pe care-l avem faţă de Dumnezeu.

Pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu, postul trebuie unit totdeauna cu rugăciunea şi cu milostenia. Milostenia este deosebit de importantă în această perioadă pentru creștini

Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru, să dăm din puţinul nostru, de nu, şi din prea puţinul nostru adică: să dăm ce nu avem.

În acest sens, o veche istorioară ne spune că: în mănăstirea unde ar dori sa fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai putin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu așa s-a petrecut însă, stareţul îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte dă.. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumina, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu.

Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu cele ce-ţi lipsesc, ceea ce crezi că nu ai, dar care sunt în tine.

Dând ce nu avem, dobândim, ceea ce ne-am încumetat a dărui altuia. Lecţia e valabilă pentru orice creştin. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe omul care îşi simte lăuntrul gol, bântuit de neîncredere şi slăbiciune, cuprins de întuneric; să nu ia aminte la acestea, toatefiind ispite ale deznădejdii, şiretenii ale celui rău. Să dea celor care vor să afle credinţă, întărire și lumină,o brumă de speranţă, de nădejdeși dându-le, se vor răsfrânge şi asupra sa, se va milui şi el din binele făcut altuia.

"Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu". Oare nu asta ne spune mai în adâncime textul Evangheliei de la Matei 25 despre Înfricoşată Judecata. Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care şi ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care şi ei jinduiau?

Secretul milosteniei aici este: să îndrăzneşti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ţi lipsească. Aici este paradoxul dar şi făgăduinţa uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o raza de lumina proiectata de oglinda – şi te împlineşte. Desigur. Nici nu se putea altfel!

În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţă ca să pot da din ceea ce nu am, fă ca darul acesta al meu absurd şi îndrăzneţ – să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta, Tu care făptuieşti și ceea ce mintea omeneasca nu poate sa priceapă.

Pr. Rebegel Marius,

Parohia Ruja