Aşa sunt eu…
Şi nicidecum altfel! Ca umare nu mă mai pot schimba în mai bine oiricât aş vrea şi încerca! Eventual în mai rău, că-i nu numai tare la modă, dar şi mult mai lesnicios decând să rămâi toată viaţa om de omenie. Comportament care nu-i la îndemâna oricui! Însă, până una alta, mă văd nevoit să rămân aşa cum m-au plămădit, cu foarte mulţi ani în urmă, bunii şi regretaţii mei părinţi. Atunci când încă mai gospodăreau căsuţa modestă, ca şi puţinele şi sărăcăcioasele pământuri şi acareturi ale bunicilor mei materni. O familie numeroasă şi împământenită în „Dealul Hevăzului”, de deasupra Agnitei văii sibiene a Hârtibaciului. Pentru ca odată „coborâţi” în micul orăşel de la buza pădurii „Ştaimburg”, muma mea, Victoria şi tatal meu, Ion, să devină sluguliţele harnice, sfioase, temătoare şi cinstite, răsplătite cu zgârcenie de mult prea chibzuiţii şi ordonaţii lor stăpâni saşi. Mama, la familia pălărierului-comerciant de stofe Lutsch, iar tata, la cea a rotarului-fierar şi potcovar Baumuller, cu casale şi atelirele sale pe strada care ducea la ceea ce a fost cândva „Abatorul de pe Climăs”. Stradă înzăpezită şi îngheţată iernile, înglodată şi prăfuită primăverile, verile şi toamnele. Cea care se prelungea până se unea cu drumul carelor şi cu cărarea bătătorită de mersul domol al bătrânilor lăptari şi brânzari ai Vărdului de peste dealul păşunii vitelor ţăranilor şi cailor cortorarilor. Cu precizare că acele două familii de saşi, slugărite şi plugărite de harnicii mei părinţi, erau dintre cele mai înstărite din acea veche reşedinţă de plasă. Micul orăşel-plasă al tăbăcarilor şi păpucarilor împărţind, împreună cu Sibiul şi cu Sighişoara, atât numărul satelor şi cătunelor, cât şi pământurile şi pădurile întregii văi a Hârtibaciului. Ţinuturi care, în acele îndepărtate vremi şi vremuri, erau arondate administativ, financiar, judecătoresc şi poliţănesc judeţului Târnavelor, cu sediul prefecturii când la Sighişoara, când la Blaj sau Mediaş. Apoi îmi mai aduc aminte că prin anii ’40 cel mai omenos, priceput şi căutat avocat, din întregul ţinut, era tânărul Ion Gheorghe Maurer. Un elegant, chipeş, petrecăreţ şi iubăreţ fecior; iscusit vânător nu numai de fuste de tinere fete şi neveste, dar şi de porci mistreţi, de cerbi carpatini şi lopătari. Cel care, în calitatea lui de vremelnic Preşedinte al Guvernului României, după moartea lui Petru Groza şi a lui Gheorghiu Dej, avea să îl propună în fruntea ţării şi a PCR-ului pe Nicolae Ceauşescu.
Revenind la ceea ce încercam să îţi spun mai adeneori despre mine, dragă cititorule de gazetă, mă văd nevoit să recunosc că nu pot fi nici mai omenos şi nici mai bun la sufet decât mă ţin baierile inimii şi fermoarul bughilarului (portofelului); nici mai bisericos şi evlavios; mai înţelept şi deştept; mai harnic şi priceput; mai simpatic sau mai antipatic; mai tănăr sau mai bătrân; mai chipeş sau mai urât; mai darnic sau mai zgârcit; mai bogat sau mai sărac decât am fost anul trecut, anul acesta şi de când mă ştiu. Şi astfel, continui să constat că de la felulul meu de a fi, respectiv acela de anapoda de sincer, mi-se trag multele belele şi puţinele bucurii ale vieţii. Bunăoară, înzadar am încercat să-i conving pe făţarnicii mei priteni ca şi pe deghizaţii mei duşmani cum că am mai puţine calităţi de cât au ei, fiecare în parte şi nici că mult prea des acele puţine calităţi ale mele se trasformă în defectele, impropriu denumite: fireşti şi omeneşti! Numai că presupuşii mei prieteni sau colegi de breaslă gazetărească mereu gândesc şi şoptesc bârfa lor adevărată, cum că îi întrec în aroganţă şi în neprofesionalism. Între altele, motivând că de prea mulţi şi enervanţi ani grăiesc anapoda la radioul naţional şi românesc; că prea îmi împopoţănez puţinul, sărăcăciosul şi agramatul meu scris; că sunt prea îngâmfat de mândru, că evit să merg cu ei în cârciumile satelor mărginene şi în bodegile cartierelor sibiene, acolo unde ei mănâncă cartofi prăjiţi şi pâine cu muştar doar de zece lei, iar de sute beau coniace, votci şi beri. Şi tot ei mă mai bârfesc, având de partea lor dreptatea închipuită, cum că întârziu ore în şir în bisericile otodoxe doar de sărbătorile Crăciunului, Bobotezei, Paştilor şi Rusalilor, pentru ca în duminicile obişnuite să intru numai pentru a mă închina la icoanele din faţa sfintelor altare, iconostasuri şi strane. Iar mai nou, pentru ei, a devenit extrem de supărător şi faptul că trupul meu refuză, cu încăpăţânare, să facă nici măcar domnescul şi intelectualul „alţaimăr”. Vreme în care mintea mea să uite totul, iar inima, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, să sfârşească prin a da ortu’popii. Ba mai mult, domniile lor au mai aflat şi că încă n-am ajuns la mila Casa Ajutorului Reciproc al Pensionarilor, de unde să împrumut miile de lei necesari cumpărării locului de veci şi a marmorei crucii pe care un sculptor-cioclu oarecare să scrijelească numele de Vulcan şi prenumele de Ioan, iar în prelungirea lor să adauge: ”Agniţeanul”. Deşi, gramatical-geografic şi teritorial-administrativ vorbind, ar fi mai corect: Agniteanul! Adică: fără acel deranjabil „ţ” din mijloc!
Multă stimă cititorului acestor rânduri, din partea celui care, de „Dragobete (sâmbătă, 24 februarie), împlinieşte vârsta de 83 de ani! Sibiu, marţi, 23 ianuarie 2018
