Poporul e dornic de cultură
Sunt câteva zile de când , printre holdele verzi de grâu ce se fugăreau în valuri la adierea vântului, străbăteam într-o căruță drumul ce duce pe Valea Hârtibaciului de la Agnita spre Sibiu. Am poposit în Bârghiș, comună cu populație amestecată: români și unguri; fiecare națiune avându-și instituțiile și conducătorii ei. Românii sunt mai mulți ca număr. Am stat de vorbă cu țăranii și învățătorul cel tânăr. Câte lucruri nu mi s-au povestit în scurtul timp petrecut aici. Cu bucurie am aflat că în comună sunt vreo 15 abonați ai revistei „Albina”. Învățătorul m-a îndreptat la un fruntaș al satului, la țăranul Ion Oros, cu care am stat de vorbă mai pe îndelete. Om înstărit dar și om iubitor de carte. Patru ziare pe care le răsfoiește și revista „Albina” la care ține cel mai mult decât la orice.
„Când a venit primul număr din „Albina”, în primărie, mi-am zis: asta o abonez! L-a impresionat această revistă ce de la primul număr se arată a fi purtătoare, la sat, a comorii de învățături trebuitoare fiecărui bun român. Nu s-a mărginit harnicul cărturar sătesc la a citi singur revista. În duminici și sărbători, țăranii se adună la sfat în fața casei lui. Le citește „Albina”, pagină cu pagină și le spune știrile din ziare. Și ca îndemnul la citit să prindă mai mult, a plătit abonamentul revistei pentru doi țărani din sat și unul dintr-o comună vecină, abonând prin stăruință alți vreo 12 săteni. „Mereu am stat de ei – îmi spune – și dacă nu era criza aveam cel puțin 30 – 40 de abonați.
Fapta lui vorbește singură. Cuvintele de laudă sunt de prisos.
Dar și o durere: în această comună, unde am găsit pe oameni așa de dornici de a citi și a-și lumina mintea, intelectualii satului nu fac nimic pentru luminarea poporului. Cu câtă durere îmi povesteau acești țărani cum, duminică de duminică, ungurii sunt adunați la școală de către preoții și învățătorii lor, unde li se spun lucruri frumoase, li se dau sfaturi. Se simt așa de rău românii ce nu pot urma pilda bună, fiind împiedicați tocmai de cel ce ar trebui să le fie călăuză: învățătorul director. Învățătorii tineri stau stingheri, pentru că orice acțiune a lor e în chip meșteșugit zădărnicită. „ Rămânem de râsul jurului” – e vorba lor spusă cu atâta tristețe. Dar cine caută să îndrepte acest rău înlăturat?
A doua zi mi-am continuat drumul, ducând cu mine comoara lor de cântece și datini culese, impresia frumoasă lăsată de acești buni români, dar și durerea necazurilor lor.
Peste deal, la câțiva kilometri, am ajuns într-o comună curat românească. Ighișul. Duminica. Jocul flăcăilor e în toi. Nu știi ce să admiri mai mult: frumoasele costume, jocul vioi ori fetele pline de veselie și de sănătate. Am lucrat până spre înserate, cu călăuzitori puși la dispoziție de învățătorul Nicolae Constantin, care mi-a făcut o frumoasă impresie. Seara, școala s-a umplut de flăcăi și fete. După ce am cules de la ei cântece, au luat loc în bănci, după voci și sub conducerea învățătorului au cântat o mulțime de coruri , religioase și lumești. Am fost adânc impresionat de felul cum acest cor sătesc a cântat cântecele populare armonizate de muzicanții noștri. Cu câtă măsură, cu câtă simțire și de câtă muzicalitate au dat dovadă. Nu știu ce să laud mai mult: hărnicia învățătorului sau stăruința lor de a înfăptui un lucru frumos. Toate comunele din jur laudă activitatea acestui dascăl. Sătenii sunt mulțumiți. Copiii se silesc la învățătură, pentru că îi învață cântece frumoase pe două și pe trei voci dacă își știu lecțiile. E atâta înțelegere între copii, săteni și învățător, înfăptuită cu ajutorul muzicii și a muncii. Pilda acestor două comune ne spune îndeajuns în ce fel trebuie să muncim, dar mai ales pentru învățători poate fi plin de învățăminte.
Ilarion Cocișiu – Albina, nr. 23, 14. 06. 1935.
