Poezii

Autoportret

Ioan Gligor Stopiță

caier alb de ceaţă şi fum

te-ai aşezat pe capul meu de-acum,

iar pe obraz şi pe frunte

îşi fac drum uşor pâraie de munte.

mi-au crescut glicemia, guta, coxartroza,

mă chinuie artrita, tusea, spondiloza,

mi s-a tulburat în ochi cristalinul visării

şi s-a curbat zdravăn şira spinării...

inima bate aiurea, şi se plânge

de-atâtea putregaiuri din sânge,

încât aud o voce ca un sinistru lătrat,

ca un tăiş de cuţit împlântat:

du-l, du-l, du-l,

c-o trăit destul!...

„Statura ta este ca un palmier şi sânii

tăi ca nişte ciorchini de struguri”

(CC 7,7)

Tu, Muză, nu eşti decât o dulce Femeie

Cu chip luminos străfulgerat de lumină

Ce-aprinzi stele şi le-aşezi, o Solomee,

În sufletul meu trist la tainică Cină.

Tu, Muză, nu eşti decât o posibilă Iubită

Cu făclii aprinse ce-ţi scapără-n priviri

Ca să-mi crească în inimă aprige porniri

Ce nu le-opreşte nici moartea cumplită…

Tu, Muză, nu eşti decât o oarecare necunoscută

De care ne-ndrăgostisem într-o zi nebuneşte

Şi care ne prinde ca-ntr-un tainic cleşte,

Sedându-ne-n ascuns cu ceaiuri de cucută

Doamnă Brună din Sonete-mi eşti, Poezie

O Magdalenă de Crist în profană prozodie