Poezii
Autoportret
Ioan Gligor Stopiță
caier alb de ceaţă şi fum
te-ai aşezat pe capul meu de-acum,
iar pe obraz şi pe frunte
îşi fac drum uşor pâraie de munte.
mi-au crescut glicemia, guta, coxartroza,
mă chinuie artrita, tusea, spondiloza,
mi s-a tulburat în ochi cristalinul visării
şi s-a curbat zdravăn şira spinării...
inima bate aiurea, şi se plânge
de-atâtea putregaiuri din sânge,
încât aud o voce ca un sinistru lătrat,
ca un tăiş de cuţit împlântat:
du-l, du-l, du-l,
c-o trăit destul!...
„Statura ta este ca un palmier şi sânii
tăi ca nişte ciorchini de struguri”
(CC 7,7)
Tu, Muză, nu eşti decât o dulce Femeie
Cu chip luminos străfulgerat de lumină
Ce-aprinzi stele şi le-aşezi, o Solomee,
În sufletul meu trist la tainică Cină.
Tu, Muză, nu eşti decât o posibilă Iubită
Cu făclii aprinse ce-ţi scapără-n priviri
Ca să-mi crească în inimă aprige porniri
Ce nu le-opreşte nici moartea cumplită…
Tu, Muză, nu eşti decât o oarecare necunoscută
De care ne-ndrăgostisem într-o zi nebuneşte
Şi care ne prinde ca-ntr-un tainic cleşte,
Sedându-ne-n ascuns cu ceaiuri de cucută
Doamnă Brună din Sonete-mi eşti, Poezie
O Magdalenă de Crist în profană prozodie