Hârtibăcenii

În satele şi cătunele din această lungă, lată şi colinară vale sibiană ţăranii-plugari tudesc şi trăiesc ca mai peste tot în această rotundă ţară, adunată la un loc între fruntarile sale istorice cu aproape 100 de ani în urmă! Aşadar, hârtibăcenii trăiesc şi muncesc când mai greu când mai uşor; când mai bine când mai rău; când cu folos când pagubos; când veseli când trişti; când mai sănătoşi când mai beteguţi. Şi cu toate că sunt la fel ca toţi ţăranii de pe acest pământ, mulţi dintre plugarii-gospodari ai acestor sate şi cătune ajung să fie frumoşi şi omenoşi până la adânci bătrâneţe. Aşa se face că măcar 50 dintre ei se apropie de venerabila vârstă de 100 de ani, aşezările cu cei mai bătrâni locuitori părând a fi: Ţeline, Retiş, Netuş, Movile, Stejăriş, Ruja, Dealu Frumos, Merghindeal, Veseud-Olboc, Vărd, Ighişu Vechi, Beneşti, Vecerd, Zlatna, Alţâna, Ghijasa de Jos, Ţichindeal, Coveş, Pelişor, Apoş, Vurpăr, Cornăţel, Nucet, Hosman, Roşia, Mohu, Săsăuş, Chirpăr şi Ilimbav.

O posibilă explicaţie a longivităţii acestor oameni ai satelor putem găsi în respectarea canoanelor posturilor creştineşti ale fiecărui Nou An Bisericesc. Dar şi a felului cum sunt pregătite şi gătite pe plita de tuci a sobelor încinse mâncărurile lor preferate, din care nu lipsesc caşul, urda, brânza frământată şi cea de burduf din lapele oilor, vacilor, bivoliţelor şi caprelor; mămăligile fierbinţi cu zama acră de şălată, urzici şi hamei sălbatic în amestec cu păpara din ouăle orătănilor din curte; zarzavaturile, legumele şi fructele proaspăte; fasolea frecată şi usturoiată, asortată cu ceapă călită şi ardeiată cu boia dulceagă; ciorba acră de fasole tărcată şi de crumpene cu tarcăn; tocăniţa din carne de oaie; varza şi moarea acră din bute; sarmalele umplute cu carne tocată în amestec cu orez sau cu păsat din făină de porumb; crumpenele coapte în dogoarea broatăelor, iar lângă ele un pic de unt sau de unsoare, precum şi o ceapă roşie; vinul din strugurii parfumaţi Isabel; polenul şi mierea fagurilor albinelor. Şi ar mai fi încă multe altele de adăugat lângă acest gustos şi zdravăn „trai pe vătrai”al mâncărurilor de tot felul. Bunăoară: păstrarea credinţei strămoşeşti; căutarea în fiecare duminică şi de sărbătorile creştine a altarului bisericilor şi neuitarea morţilor din cimitire, dar şi păstrarea bunei rândueli a vecinătăţilor din lunile de iarnă. Atunci când femeile merg rând pe rând, din casă în casă, cu furca şi caierul de tors, cu aţa, acul şi degetarul de cusut şi brodat ii femeieşti şi cămeşi bărbăteşti, cu andrelele de ştrincănit pulovăre şi ştrinchi călduroşi din lână, în vreme ce bărbaţii gospodăresc la hrănitul şi adăpatul vitelor şi oilor; la mulsul laptelui vacilor şi bivoliţelor; la măturatul zăpezii din curţi şi din faţa caselor; la sfârmitul boabelor ştiuleţilor de cucuruz şi la spartul nucilor; la tăiatul şi stivuitul lemnelor de foc; la umplutul cazanelor de fiert ţuica cu borhotul prunelor; la dusul sacilor cu porumb şi grâu la mori pentru făinurile mămăligilor, pitelor, cozonacilor, scoverzilor şi lipiilor de Crăciun, Anu Nou şi Boboteză; la căratul în câmp a gunoiului de grajd; la dărăbitul cocenilor, nachilor şi dovlecilor pentru ieslea hranei vitelor. Iar de au măcar un porc gras de tăiat la Crăciun se ajută vecinii între ei, pentru ca la căderea serii să sosească de la oraş la „cina porcului” fiii şi ficele, ginerii şi nurorile, nepoţii şi nepoatele, cei care la plecare nu refuză să li se aşeze în portbajul maşinilor toate bunătăţile pământului, cu promisiunea că din nou, începând din primăvară, vor veni să ajute bătrânele lor rude la toate treburile câmpului, urmând să facă clacă la cositul ierburilor şi la uscatul şi căratul fânului. Şi musai se ţin de cuvânt. Atât de teama supărării părinţilor şi a bunicilor, cât şi de ruşinea vorbelor şoptite pe la porţile caselor de pe uliţele satelor!

Toate acestea la un loc, alături de sfintele colinde şi de omeneştile urări de sănătate şi de spor în toate, de la cumpăna dintre ani, alcătuiesc partea cea mai frumoasă a datinilor şi obiceiurilor din străbuni. Însă ceea ce este deosebit de îngrijorător, rămâne trista constatare că s-au înmulţit satele hârtibăcene în care, de zeci de ani, preoţii n-au mai cununat religios o tânără pereche de căsătoriţi şi nu au mai botezat creştineşte măcar un prunc de om, iar dascălii sau descalificat ne mai şcolind un copil! Ca urmare, sunt tot mai multe case, gospodării, grădini şi şcoli părăsite, ca şi întinse pământuri cu stăpâni străini de ţară şi de neam! Înţelegându-le trista singurătate, gazetarul acestor rânduri, fiu al meleagurilor străbătute cândva de „Ţugul” căii-ferate înguste Sibiu-Agnita-Sighişoara şi retur, dă tot mai mult crezare întâmplărilor de demult. De atunci de când legendara aşezare a „Androhelului” s-a „pitit” pentru totdeauna în adâncul necunoscut al pământului!

Notă: Dar până una alta, vă doresc să fiţi tot atât de frumoşi, de buni şi de omenoşi precum au fost, mai zilele trecute, componenţii cetelor de colindători hârtibăceni de pe scena Casei Orăşăneşti de Cultură „Ilarion Cocişiu” din Agnita, cei care ne-au urat „Ca la anul care vine, n-ar fi rău să fie bine!”

Sibiu, decembrie 2017 Ioan Vulcan-Agniţeanul (ioan.vulcan@yahoo.ro)