Editorial
La mulți ani, România!
La mulți ani, români!
Ne pregătim, ca la anul pe vremea asta, să-i urăm României mari și dodoloațe ”La mulți ani!” pentru o frumoasă și rotundă vârstă – 100 de ani.
Chiar dacă noi suntem mai mândri de ce realizăm în țări străine decât ce realizăm în țara noastră, chiar dacă în aceste vremuri de globalizare uităm să fim naționaliști, știm cu siguranță un lucru. Pe meleagurile acestea suntem, ca neam, de mii de ani. Ce nu știm este dacă, pentru că ne pierdem identitatea națională cu fiecare individ care părăsește țara, peste încă 100 de ani vom mai exista ca neam. Sau ca țară.
Nu putem să știm ce ne va aduce viitorul. Dar putem încerca să modelăm acum ce va fi să fie. Din nefericire ne modelăm cu greu prezentul. Ca un sculptor începător și fără de talent dar care are șansa să își modeleze prima creație în marmură, așa am început și noi cu România anilor ’90. Și precum sculptorul lipsit de talent își distruge bucata de marmură și o transformă în praf, și noi - la fel de netalentați - transformăm în praf o Românie care ar putea fi, nu o bucată de marmură ci, o bucată de metal prețios.
În primii săi 30 de ani de viață, România s-a luptat să rămână întreagă, ”dodoloață” ca la 1918. A avut norocul să scape doar cu câteva cicatrici după ce, un război mondial devastator, a încercat să smulgă o parte din ea. Jumătate de secol a dus o viață liniștită, și-a pus în ordine afacerile și și-a achitat datoriile pe care le-a făcut ca să-și închidă rănile. Astfel a intrat în ultimii 30 de ani cu capul sus, săracă, dar mândră că nu aparține nimănui. Gata să înceapă o nouă viață. Iar în această nouă viața, noi, neamul ei, am reușit să o îngenunchem, să o vindem bucată cu bucată, să înstrăinăm fiecare fărâmă oricât de mică. Am tratat-o ca pe o femeie ușoară și am dat-o oricui a vrut-o. Am lăsat-o să sângereze prin fiecare din cei care au părăsit-o ca să își făurească ”o viață mai bună” pe alte meleaguri. O luăm în râs și o tăvălim în noroi ori de câte ori avem ocazia.
Ne pregătim să îi urăm viață lungă cu ocazia centenarului. Dar ce fel de viață îi oferim să trăiască? Dăm legi care permit oricui să o dezbrace de haina pădurii. Orice străin poate să-i smulgă culturile de grâu sau porumb. Unealta oricărui ”pofticios” poate tăia din carnea ei plină de aur, argint sau alte bunătățuri. Vindem ieftin orice picătură sau bucățică din ea. Dacă ați fi în locul ei v-ați dori o astfel de viață?
Plini de ipocrizie ne îmbrăcăm în haine de gală și sărbătorim cu fast ziua națională uitând că ne batem joc, din scaunul de politician sau din postura de cetățean, de celelalte zile din viața țării.
Televiziunile ne arată o mulțime de personaje care se bat cu pumnul în pieptul plin de naționalism de tinichea dar care profită de orice ocazie să-și vândă țara.
În aceste timpuri în care globalizarea este cuvântul de ordine e greu să fii naționalist. Dar poți să ai bun simț și să nu îți bați joc de această valoare care a păstrat unit neamul de-a lungul veacurilor. Suntem o insulă de latinitate într-o mare slavonă iar acest lucru se datorează tocmai naționalismului. Acea dragoste de țară și neam transmisă din generație în generație și legată cu firul limbii române, ne-a făcut să ne păstrăm unitatea națională. Exact acest naționalism trebuie să îl păstrăm astăzi când, prin dispariția granițelor dintre țări, singura valoare care definește un neam este identitatea națională.
Mă înclin în fața celor care, în anonimatul mulțimii, încearcă să facă țara din interiorul granițelor la fel cu lumea din afara granițelor și care sărbătoresc ziua națională - indiferent că aceasta a fost 10 mai, 23 august sau 1 decembrie - cu demnitate și respect față de valorile sociale și naționale. Mă înclin în fața celor care încearcă să-i redea țării demnitatea pierdută în ultimii ani, a celor care încearcă să schimbe ceva aici, în țară. Pentru că, din punctul meu de vedere, ei reprezintă România. Ei sunt speranța reală ca România să-și trăiască centenarul, poate chiar centenarele.
De aceea lor le urez …
La mulți ani, române!
La mulți ani, România!
Cătă V.
