Funcţiile şezătorii
Şezătoarea a fost instituţia socială prin care s-a făcut schimbul cultural între generaţii.
Dacă ne referim la partea economică, în şezătoare aveau loc activităţi productive legate în special de confecţionarea îmbrăcămintei, prelucrarea lânii sau a cânepii. Funcţia economică a generat şezătoarea şi este în armonie cu celelalte. În primul rând, şezătoarea era prilej de comportare şi de muncă în grup, de dovedire a priceperii şi hărniciei fetelor. Rostul ei economic rezidă în faptul că în grup se lucra mai mult. Fetele veneau înadins, la început, la şezătorile cu borese, ca să fure cu privirea îndeletnicirea torsului, a depănatului.... Şezătorile au fost şcolile de meserii, fără note şi calificative, examinatorii fiind ochii ageri ai femeilor cu experienţă. Fetele mergeau în şezătoare cu două fuse, unul tors în taină şi ascuns, celălalt cu tort, în caier, cu care îşi justificau lucrul faţă de mame, dar mai ales faţă de bunici, critici mai aspri. Nu erau deloc de neglijat iscusinţa şi perfecţiunea în lucrul cu lâna sau cânepa, căci de felul cum torceau sau cum arăta pânza atârna aprecierea lor în ochii feciorilor.
Dacă şezătoarea avea ca scop întrajutorarea,, atunci, după sosirea invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea seară. Când era un simplu prilej de întrunire, fiecare îşi aducea de acasă ceea ce avea de tors. Niciodată în şezători nu se coseau cămăşi, această operaţie o făcea fiecare gospodină sau tânără fată, în casa proprie.
Tot economicul a contribuit la destrămarea şezătorii ca instituţie. Colectivizarea a dezrădăcinat ţărănimea şi a perturbat viaţa economică la sate prin exodul populaţiei spre oraşe.
Şezătoarea avea însă şi o funcţie de comunicare: aduna laolaltă cupluri tinere care se simpatizau, doreau, iubeau. Întâlnirea, comunicarea, precontractul şi proiectul de nuntă erau prezente în şezătoare ca pregătire a căsătoriei.
O altă funcţie, caracteristică mai ales şezătorilor de neveste şi de femei bătrâne, dar şi celor de fete, era comentarea şi judecarea faptelor din viaţa satului. Acolo se punea satul la cale, adică se comentau toate noutăţile. Astfel se forma şi se manifesta opinia publică, al cărei rol educativ nu era deloc de neglijat. Şezătorile au fost buletinul de ştiri al satului! Tot aici se analizau, se predau şi se exersau coduri comportamentale: respectul pentru vârstnici, grija pentru copii, relaţiile oportune între vecini, raportarea la autoritatea civilă, militară sau religioasă. Ferească Dumnezeu de o greşeală mai mare: era dezbătută acolo ca la tribunal! Mai bine să laşi satul şi să pleci în lume decât să ajungi pe gura şezătorii! Se poate spune că şezătoarea era tribunalul satului. Bătrânii povesteau despre vremurile de odinioară, depănând amintiri din cătănie, din război etc. spuneau poveşti...
În şezătoare se crea, dar mai ales se interpreta şi se transmitea repertoriul folcloric al colectivităţii, de unde o altă funcţie, cea artistică. Poveştile, zicătorile, ghicitorile, cântecele specifice de şezătoare, baladele, doinele sau invocările magice erau speciile folclorice găzduite de şezătoare şi dezvoltate de ea. Şezătoarea a fost deci o instituţie socială prin care se făcea schimbul cultural între generaţii.
Nici funcţia magică nu era de neglijat. Atmosfera magică era întreţinută de practici care aveau menirea de a aduce feciorii în şezătoare, de a se cunoaşte, de a se apropia. Funcţie premaritală deci, pentru că dezideratul căsătoriei era mai ardent pentru fată, ea fiind cea aleasă. La aceasta se adaugă şi oprobriul social pentru fetele bătrâne, mult mai accentuat decât la feciori.
După un timp, când somnul începea să dea târcoale, începeau jocurile sociale, deci funcţia ludică. Fetele făceau farmece, să afle dacă sunt iubite, dacă se vor mărita, să aducă pe cei iubiţi în şezătoare etc. Unele jocuri ofereau tinerilor prilejul să se sărute cu alesul inimii, altele aveau ca scop să stârnească hazul participanţilor. Aspectul distractiv era tolerat şi în perioada Postului Crăciunului pentru că atunci erau învăţate colinzile.
În perioada interbelică, şezătoarea intra sub jurisdicţia legii. Cel care o organiza la domiciliul său trebuia să facă cerere la pretură, cerere contrasemnată de preot, învăţător şi directorul din sat. Pretorul emitea un înscris prin care îi aducea la cunoştinţă regulamentul de funcţionare. Se precizau perioada când va fi ţinută, numărul maxim de persoane, ora de închidere (era ora 24). Şezătoarea era interzisă sâmbăta şi în ajunuls zilelor de sărbătoare. Erau interzise băuturile spirtoase, fumatul şi orice discuţie care putea periclita ordinea şi siguranţa publică din sat. Primăria şi jandarmii controlau şezătorile.
În Săsăuş, în şedinţa din 11 noiembrie 1928 a Consiliului parohial se aduce la cunoştinţă că Societatea tinerimii, „Sfântul Gheorghe”, doreşte să se întrunească în şezători de tors în serile lungi de iarnă. Întrucât societatea se poartă bine şi-şi plăteşte taxele regulat,consiliul „decide ca fetelor să se permită în şezătoare până la 10 oare seara, când fiecare fată e obligată a părăsi şezătoarea şi a merge în linişte acasă la culcare. În caz contrar, se va sista (sic!) şezătorile de tors”. În 1930 li s-a dat voie până la ora 23, iar feciorilor – până la ora 22 (cei sub 18 ani – numai până la ora 21). Prin sat, la întoarcerea acasă, n-aveau voie să facă larmă, iar în şezătoare fumatul şi scuipatul pe jos sunt strict interzise! În Chirpăr, se făceau şi şezători de copile, fete de 12-14 ani.
(Va urma) Prof. Mircea Drăgan - Noişteţeanu
