Primul Război Mondial pe Valea Hârtibaciului

Apropierea centenarului nașterii României „dodoloațe” presupune o privire accentuată asupra evenimentelor care au precedat făurirea idealului național, iar istoriografia ultimelor decenii nu e deloc săracă în a ne prezenta documente, fapte, atitudini și interpretări în problematica amintită. Pentru românii transilvăneni războiul începe cu doi ani mai devreme față de cei din Regat. Declanșarea ostilităților în 1914 a făcut ca fiecare familie românească să simtă într-un fel sau altul consecințele nefaste ale uriașei conflagrații. Autoritățile maghiare și-au manifestat îngrijorarea în legătură cu modul de acțiune al românilor la ordinul de mobilizare, însă, răspunsul acestora a fost surprinzător de receptiv. Această atitudine a avut ca primă cauză conștiința datoriei tradiționale față de „bunul împărat” care era în ochii omului simplu autoritatea supremă după Dumnezeu. Dar, chiar între o parte a intelectualilor acest sentiment este convingător, Sextil Pușcariu, combatant în acest război, mărturisește: „Între toate sentimentele ce mă stăpâneau, unul singur domina: sentimentul datoriei”[1]. Atitudinea fruntașilor Partidului Național Român și a liderilor locali, pe care oamenii de la țară erau obișnuiți să-i asculte, influențează atitudinea față de război. Ziarul Românul publică în nr.159 din 2 august 1914, manifestul „Către fiii neamului român”, semnat de Teodor Mihali în calitate de președinte al clubului parlamentar român, făcându-se apel la fidelitate față de împărat. Circularele celor doi mitropoliți și ale episcopilor îndeamnă pe români să răspundă la mobilizare și să manifeste ascultare față de autorități. Din iulie 1914 până în octombrie 1918 au fost trimiși pe front peste 650.000 de soldați, subofițeri și ofițeri români, majoritatea pe frontul din Galiția, apoi Italia și Franța. Cu toate acestea au fost mulți români transilvăneni care au dezertat din armata austro-ungară, numărul acestora fiind în creștere odată cu intrarea României în război. Se apreciază că un număr impresionant de tineri, 26.000 în 1915, au fugit peste munți în Regatul României sustrăgându-se serviciului militar, iar alte zeci de mii au însoțit armata română în timpul retragerii din Transilvania. Astfel, circa 100.000 de voluntari ardeleni vor sluji în armata română între 1916 și 1918. Familiile celor care dezertau aveau de suferit, iar civilii considerați suspecți sau periculoși erau fie arestați, fie internați în interiorul țării, departe de graniță .

În continuare vom încerca să identificăm atmosfera zilelor de început de toamnă în urmă cu 101 ani pe Valea Hârtibaciului, care se încorda sub talpa militarilor, sufocându-se în praful mișcărilor de trupe agitate, plesnită de ordine sacadate în limba germană și maghiară, prinzând în frunza codrului și la urechea românilor din acestă zonă, vestea apropierii fraților de dincolo de munți. Speranță, frică, nerăbdare, tulburare, mânie și îngrijorare, emoțiile curgeau de-a valma și peste sufletele apăsate ale locuitorilor de pe Hârtibaci.

Regatul României declară război Puterilor Centrale pe 14/27 August 1916, începându-și ofensiva de pătrundere a trupelor române în Transilvania peste Munții Carpați. Operațiune care a avut succes limitat datorită unui cumul de cauze, printre care atacul armatei bulgare sprijinită de germani și turci la Turtucaia; în acest caz, o parte a trupelor române din Transilvania fiind dislocate în Sud. În prima fază, înaintarea armatelor române în Transilvania s-a făcut fără o rezistență consistentă din partea armatei austro-ungare. Imperiul German decide, în acest context, trimiterea Armatei a IX-a germane în sprijinul aliaților austro-ungari, sub conducerea fostului șef de Stat Major al armatei germane, Erich von Falkenhayn. Acesta mărturisește că planul armatei pe care o conduce este „atacul vertiginos și bruscat” pentru a împiedica realizarea legăturii coloanelor armatei române „ruptă prin faptul trecerii munților”[2]. Respingerea românilor din zona Hațegului prin Pasul Vâlcana și trecătoarea Surduc, face posibilă concentrarea armatei germane în zona Sibiului pentru a respinge armata română care a încercuit orașul. Ziua de 9 septembrie 1916 debutează cu atacul românilor în întreg bazinul Sibiului, atac respins de forțele germane; monumentul eroilor din Dealul Dăii stă mărturie a acelor momente tragice; aici, Regimentul 48 infanterie Buzău plătește tributul unității de neam, din 68 de ofițeri și 3.600 de soldați, care au pornit la atac, au rămas în viață 15 ofițeri și 800 soldați. Generalul Falkenhayn recunoaște că atacul românilor a fost deosebit de violent la sud de Roșia, unde era poziționată Divizia 3 cavalerie germană și asupra liniei Cornățel – Glâmboaca ocupată de Divizia 1 cavalerie austriacă, ce-a din urmă fiind nevoită să se retragă, ocupând o nouă poziție pe linia Hosman – Colun. Divizia 3 cavalerie germană refuză retragerea, după mărturia lui Falkenhayn, (ignorând ordinul în acest sens), și rămâne poziționată în dreapta Hârtibaciului. Trupele române se mobilizează în zona Est a Hosmanului, fără a mai întreprinde acțiuni ofensive asupra inamicului.

Următoarea zi, trupele germane încep acțiunea de împresurare a Armatei I române, conduse de generalul Ioan Culcer, aflate la Sud de Sibiu prin deplasarea Corpului de armată alpin pe crestele munților Cibin pentru a cădea în spatele trupelor române în ziua de 13 septembrie, după planificarea conducerii germane. La această dată trupele germane au pornit ofensiva, armata română rezistând eroic până la 16 septembrie, când a fost nevoită să se retragă pe Valea Oltului, prin potecile munților, după ce a suferit pierderi grele. Armata a II-a română continuă ofensiva destul de lent, acționând și pe Valea Hârtibaciului. Între flancul stâng al Armatei a IX-a germane, care se afla la Iacobeni, și flancul drept al Armatei I austriece, la Brădeni, este trimisă în grabă, la 14 septembrie, Divizia 89 infanterie sub comanda generalului Falkenhayn. În această zonă trupele române înaintează, forțând Divizia 71 infanterie austriacă să se retragă din pozițiile sale aflate la Sud de Bărcut, iar Brigada 6 Cavalerie ungurească este nevoită să se retragă la Sud de Agnita. Se formează un gol între aripa stângă a Armatei 9 germane și aripa dreaptă a Armatei I austriece care se dorea corectat cu Divizia 89 infanterie, ceea ce s-a realizat. Corpul de cavalerie, sub comanda generalului conte von Schmettow, aflat în zona Văii Hârtibaciului, la Nord de Olt, a primit misiunea „să azvârle toate forțele sale asupra armatei 2-a română”[3]. Regimentul 8 Landsturm cu un detașament de obuziere a fost transferat de la Sibiu, Corpului de cavalerie pe Valea Hârtibaciului, o parte din trupe fiind transportate cu autocamioane la Nocrich și Agnita. Diviziei 71 infanterie i se cere să rămână pe poziție, „numai în extrem...o retragere pas cu pas” până la Brădeni, „acolo trebuia să reziste până la ultimul om”[4].

Insistența Armatei a II-a române, condusă de generalul Grigore Crăiniceanu, pentru a rupe legătura Armatei a IX-a germane cu Armata I-a austriacă s-a reflectat în luptele grele duse între localitățile Movile (Hundrubechi) și Retiș cu pierderi grele de ambele părți. Cavaleria lui Schmettow a fost respinsă, până în seara de 17 septembrie, pe aliniamentul Agnita – Chirpăr – Ilimbav[5], (este ziua când are loc lupta de la Săsăuș, relatată de Camil Petrescu în romanul său Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război). Noile ordine sosite în dimineața zilei următoare îngăduiau cavaleriei ungurești, în cazul că era forțată, o retragere până pe malul drept al Hârtibaciului, la fel și comandantul Diviziei 89, la nevoie va interpune Hârtibaciul între el și trupele române. Ziua de 18 este liniștită pe frontul de Nord al Oltului, comandamentul german primește rapoarte privitor la mișcări ale trupelor române, presupunând o retragere[6]. În data de 19 septembrie este observată „dispariția” românilor din fața frontului, următoarea zi trupele Puterilor Centrale au înaintat cu ușurință, întâmpinând o slabă împotrivire. Armata română se retrăgea în dezordine spre Brașov în apărarea trecătorilor[7].

Urmarea dezastrului, a experiențelor trăite în acele zile, și-a pus amprenta pe ființele oamenilor, indiferent de naționalitate. Cum politica nu are conștiință, rămâne ca frageda umanitate să suporte biciuirile presupuselor bineți fluturate în proiecte utopice, așa încât imaginarul colectiv este singurul mecanism care înmagazinează speranța sub forme și chipuri diferite. Ignorând Istoria, replicile seismice se vor face simțite timp îndelungat. Și totuși, Patria imaginară[8] s-a materializat, plămădită din sânge și trupuri sfârtecate, din minți neobosite, peste care s-a suflat iubire de țară, astfel s-a născut Patria reală, și din ziua întâi ea este a fiecăruia care o respectă și o iubește.

Asemenea oameni, am întâlnit și eu dea lungul unei jumătăți de veac, care și-au respectat locul, semenii, și poate fără să știe, istoria, care au trăit-o ei sau au auzit-o de la alții. Stănuleț Paraschiva, o ilimbășeancă curajoasă, a pus pariu cu istoria (pe care ea a trăit-o) că n-o va face uitată, astfel, copil fiind, ascultam cu interes poveștile ei alături de alți copii ai satului. Vorbindu-ne de zilele Marelui Război, ne înfățișa tabloul satului nostru, pe ulițele căruia se plimbau soldații unguri, care aveau locația în fostul cămin de lângă biserică, iar tunurile lor împrăștiate prin grădinile oamenilor, dintre care, unul „mare” chiar după șura casei ei. Într-una din zile au început să „bubuie” atât de puternic încât părea că-i gata să cadă „coperișul” caselor. Iar focul lor îl aruncau peste brazi în direcția „După Nuci”. Și mi s-a întipărit povestea ei în minte, încât destul de des mi-aduc aminte de cuvintele ei Anii au trecut și întâlnirea cu romanul lui Camil Petrescu îmi aduce o lumină asupra misterului „bubuiturilor” puternice a tunurilor din Ilimbav. Este posibil ca o parte din proiectilele căzute peste Săsăuș, în lupta evocată de marele scriitor, să fie trase din Ilimbav în sprijinul germanilor care au atacat armata română. Proiectilele ucigașe care au spulberat „pământul lui Dumnezău” la Săsăuș sunt cele care au zguduit și pământul Ilimbavului și inima de copil a „tușii Paraschiva”, spaima trăită a rămas pentru toată viața ei o cicatrice mărturisită. Iar urmele războiului au rămas vizibile și în pământul Ilimbavului până astăzi. Ultima linie a frontului german, în defensivă, a fost stabilită în această zonă pe direcția N-S pe dealurile „Ciungi”, „La brazi”, „Dealul Fofelzii”. Mărturiile bătrânilor din sat, printre care Hordobeț Ironim, în vârstă de 89 ani, confirmă existența tranșeelor până târziu, majoritatea fiind astupate prin efectuarea lucrărilor agricole sau surparea malurilor și trecerea turmelor de animale. Totuși, pe dealul „La Brazi” este foarte bine vizibilă, urma unei tranșei care făcea legătura cu drumul ce cobora în sat, pe unde, probabil, se făcea aprovizionarea trupei aflate pe poziție. Incizia aceasta în „pământul lui Dumnezău” pe Valea Hârtibaciului este urma neînțelegerii (voite sau nu) aspirațiilor, destinului celor care visează, scriu, vorbesc, cântă sau bocesc în aceeași limbă. Drumul spre împlinirea idealului național a trecut prin și peste asemenea tranșee.

Cimitirul eroilor, de la Retiș. Aici sunt morminte ale ostașilor români și austrieci.

Foto: urmă de tranșee pe dealul „La brazi”- Ilimbav

Gavril Iosif Sinai