Este pentru prima dată când Piaţa Mare Medievală a Sibiului…

A găzduit nu un oarecare zgomotos şi banal protest politic (liber şi puţin manipulat),

ci o foarte cuminte şi simbolică „supărare patriotică”. Pur românească. Cea de susţinere a mult prea repetatul, obositorul şi enervantul demers birocratic (rămas fără ecou) pentru aprobarea oficială a amplasării unui bust care să îl înfăţişeze pe tribunul Avram Iancu, aşa cum era el de tânăr şi de frumos în prima lui vizită în Sibiu. Iar locul dezvelirii şi sfinţirii acelui bust să fie cel pe care îl merită cu prisosinţă „Crăişorul Moţilor Munţilor Apuseni!” Adică:: „Pantheonul cărturarilor românilor transilvăneni” din Parcul ASTRA. Acolo unde stau expuse privirilor admirative ale trecătorilor avizaţi atât busturile corifeilor „Şcolii Ardelene a Blajului”, cât şi cele ale liderilor politici şi spirituali ai românilor transilvăneni din timpul pregătirii şi desfăşurării sângeroasei Revoluţii de la 1848. Numai că dintre cei mai merituoşi să aibă un astfel de simbol lipseşte tocmai chipul luminos al lui Avram Iancu. Clujul-Napoca şi Târgu-Mureşul au astfel de impunătoare simboluri exprimate sculptural-artistic. La fel şi alte numeroase oraşe şi sate din ţară, mai ales cele din „Ţara de piatră a moţilor.”

Precizez că autorul ineditului protest cultural şi istoric sibian nu avea să fie vreun fălos intelectual al zilelor noastre, cu veleităţi de revoluţionar decembrist’89 sau de parlamentar naţional ori european bine plătit, aşa cum s-ar crede! Nu, nicidecum. Ci talentatul scriitor şi curajosul jurnalist Lucian Stănchescu. Rudă nu prea îndepărtată a strămoşilor legendarului oltean Tudor Vladimirescu. Despre acest om-protestatar, trecut de vârsta de 40 de ani, ştiam doar că a străbătut cu pasul mai toată Europa, nu numai cu eşarfa tricoloră prinsă peste umeri dar şi îmbrăcat în vechi haine populare româneşti. Pentru ca acum, în friguroasa şi ploioasa lună noiembrie, trei zile şi tot atâtea nopţi să îngheţe pe străzile vânturoase ale Sibiului. Şi de cele mai multe ori în tovărăşia unor mult prea puţini români patrioţi, demni şi curajoşi. L-am văzut revoltat, nevoit de împrejurări să fluture cu tristeţe un steag tricolor neobişnuit, având în mijloc, în loc de stemă, chipul îndoliat al lui Avram Iancu. Parcă îl aud spunându-mi: „Bade Ioane, să ştii că acest tricolor e un fel de sânge de-al meu, pe care îl port peste sângele de la naştere. Cu el am intrat în Parlamentul Franţei şi în Primăria Parisului, cu el am fost la Palatul Elysee, expunând chipul sculptorului gorjean Constantin Brâncuşi, cu el am izbutit să-i conving pe parlamentarii ţării mele să oficializeze data naşterii acestuia (19 februarie 1876) ca „Ziua Naţională Brâncuşi”. Protestul meu de acum e împotriva unei crime culturale, pentru că este o crimă culturală şi istorică să îl interzici pe Avram Iancu în propria lui ţară. Şi să îl alungi din propria lui istorie, mai ales că el a făcut istorie mare. Dacă Avram Iancu nu se năştea pe acest legendar şi străvechi pământ al Daciei, astăzi în Transilvania curgea o istorie străină pe o albie românească.”

Ce tare fain om! Ce mare român! Ce tânăr patriot!

Demersului său stradal i s-au alăturat, declarativ, numeroşi membri şi simpatizanţi ai Asociaţiunii Transilvane ASTRA, precum şi ai Asociaţiei Cultural - Patriotice „Avram Iancu”. Acei români care au strâns, din donaţii, fondurile necesare realizării unui bust măreţ cu chipul „Craiului Munţilor.” Între ei regăsindu-i şi pe trei vechi şi statornici prieteni de-ai mei: filologul-universitar, moţ şi sibian, Pamfil Matei; sculptorul sibian Radu Aftenie, realizatorul bustului „ascuns privirilor”, precum şi istoricul-cercetător ştiinţific-universitar Mihai Racoviţan, originar din Târnăveni, oraşul al cărui „Cetăţean de Onoare” este. El mi-a împărtăşit crezul său cum că Avram Iancu rămâne pentru noi şi viitorime cea mai iubită, cea mai adevărată personalitate istorică ivită din rândul românilor ardeleni. Toate generaţiile dintre 1848 şi 1918, l-au privit ca un simbol tutelar, l-au considerat marele precursor al Unirii! Trei oraşe importante din Transilvania sunt strâns legate de numele său. Cluj-Napoca, unde între 1841-1846 a urmat cursurile liceale şi cele superioare de drept, Târgu Mureş, unde între 1846-martie 1848 şi-a făcut practica de avocat şi Sibiul, unde a venit, la începuturi, cu speranţa concurării cinstite şi drepte pentru ocuparea unui post vacant la Tezauriatul oraşului. Un demers profesional care se va dovedi imposibil de realizat, de vreme ce la o astfel de slujbă ajungeau numai fiii grofilor unguri şi cei ai baronilor şi patricienilor saşi. Dezamăgit şi revoltat peste măsură se reîntoarce la Târgu Mureş, unde îşi reia vechile îndeletniciri de tânăr cancelist practicant. Ajunge, apoi, de mai multe ori în Sibiu, unde locuieşte când în casa cu numărul 27 din strada care astăzi îi poartă numele, când la aşa zisul „Han al Mediaşului”, situat pe actuala stradă a Mitropoliei, la nr.7. O clădire impunătoare, dar care parcă înadins ţinută în paragină de neinteresaţii ei stăpâni. Aşa se face că reprezintă realmente o mare ruşine urbanistică, cu atât mai neplăcut şi mai grav cu cât ea poartă un simbol drag românilor ardeleni: o placă comemorativă al cărui înscris aminteşte de popasurile repetate şi riscate ale lui Avram Iancu.

În acest context vă oferim doar câteva secvenţe ale unui posibil film-documentar, cu proiecţie cinematografică pe ecranul nevăzut al minţilor bolnave de ură ale eternilor duşmani ai neamului românesc.

1.-În 1912, pe vremea când Ungaria continua să stăpânească Transilvania, se împlineau 100 de ani de la naşterea lui George Bariţiu, dascălul românilor ardeleni vreme de şase decenii. Îndemnaţi de fruntaşii Asociaţiunii ASTRA, românii sibieni au încercat să ridice, ca şi acum şi în acelaşi parc, un bust în memoria marelui cărturar. Toate bune şi frumoase numai că primarul sas de atunci îi obligă să îl aşeze cât mai după gard posibil. Şi acolo a rămas până după l Decembrie 1918, când a fost adus în locul şi pe şocul meritat. Un alt trist episod avea să se petreacă şi la Târgu Mureş, numai în chiar primele zile de după cedarea Ardealului de nord Ungariei hortyste: salvarea de la distrugere a statuii lui Avram Iancu şi transportarea ei pe ascuns în Câmpenii Văii Arieşului;

2.-Demersurile oficiale ale românilor sibieni şi sătenilor mărgineni pentru o statuie sau un bust, care să-l reprezinte meritoriu şi plăcut ochilor şi sufletului pe Avram Iancu, datează din vremuri mult mai îndepărtate decât acel emblematic l Decembrie 1918, marcând înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia. Dovadă că un astfel de bust, însă din fier forjat şi neoţelit, împodobea galeria exponatelor vechiul Muzeu de Etnografie Românească ASTRA. Cel care a dăinuit numai până în anul 1950, atunci când comuniştii sovietici, în cârdăşie cu foştii ilegalişti din ţară (majoritatea dintre ei, evrei maghiarizaţi), au desfiinţat tot ce au vrut, inclusiv seculara Asociaţiune Transilvană;

3.-Încă de pe vremea când 12 ani la rând primar al Sibiului a fost profesorul de fizică Iohannis Werner Klaus, adică actualul preşedinte al României, se aprobă ca un mic părculeţ să poarte numele croatului Peteofi Şandor. Ori acesta ajunsese în Sibiul Revoluţiei de la 1848, şi peste tot în Ardeal, nu în calitate de poet maghiar ci de călău al românilor, indiferent de starea lor materială, religioasă şi familiară. Neoamenii lui omorând sau schingiuind de la bătrâni până la tineri, de la copiii din leagăne şi până la pruncii din pântecele mamelor. În urma lor satele româneşti rămâneau pustii, iar casele, gospodăriile şi holdele de grâne arse. Ei nu iertau pe nici un român. Honvezii-spadasini fiind mai tot timpul beţi. El însuşi îşi va afla sfârşitul prin tăierea capului, de către un cazac ţarist rus, undeva pe câmpia Târnavei Mari, între actualul oraş Cristur Secuiesc şi comuna Albeşti de Sighişoara. Acolo unde românii fraieri de buni şi iertători din născare i-au lăsat pe unguri şi pe secui să-i ridice un monument şi să amenajeze o casă memorială şi un muzeu. Iar amintirea lui Avram Iancu nu îşi află locul meritat în Sibiul tinereţii sale revoluţionare şi al unui ultim popas înainte de a muri, trist ca mănăstire părăsită, la 10 septembrie 1872!;

4.-În vara acestui an, într-un miez de noapte, pe când sibienii dormeau legănaţi de vise, în parcul de peste drum de Teatrul Naţional „Radu Stanca” şi de trei mari complexe hoteliere (deci în plină zonă centrală), apare ca din senin un soclu, iar pe el bustul aurit al unui oarecare Beretan Mikloş (1887-1968), compozitor, bariton şi regizor de operă. O obrăznicie şi o sfidare care avea să se repete şi în centrul istoric al Albei-Iuliei. Referitor la primul caz, nici până astăzi opinia publică sibiană nu a aflat dacă amintitul demers cultural stradal avea sau nu toate aprobările de rigoare. Iar dacă le-au avut, atunci se pune fireasca întrebare: cine şi cu drept au dat acele aprobări! Aşa se explică de ce se fac că nici nu aud şi că nici nu văd, atât primăriţa municipiului, Astrid Fodor, cât şi ceilalţi doi adjuncţi ai săi: Bokor Corina şi Răzvan Pop. Ultimul fiind, vreme de patru ani, „culturnicul” întregului judeţ Sibiu. Dar şi cel care a pus cele dintâi piedici în calea lungului şi anevoiosului demers al unei fireşti aprobări a amplasării bustului lui Avram Iancu pe aleea vechilor cărturari români şi revoluţionari paşoptişti ardeleni din Parcul ASTRA. În zadar să mai spunem că necazurile vin spre românii sibieni şi ai întregi ţări încă din vremea când fruntaşul udemerist Kelemen Hunor era Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, având-o ca ministru-secretar de stat pe Hegheduş Csilla;

5.-Aşadar, vedeţi cum se înlănţuiesc relele aceste ţări! Iar dacă astfel de nereguli se petrec în reşedinţa unui judeţ precum Sibiul (unde populaţia românească are o podere de peste 90 la sută), atunci închipuiţi-vă cam ce se întâmplă cu bieţii români-martiri din Covasna, Harghita şi Mureş, judeţe şi localităţi în care secuii şi ungurii majoritari sunt sfătuiţi de căpeteniile lor şovine să facă abstracţie până şi de scrierea şi vorbirea bilingvă!! Excluzând totalmente vorbirea şi scrierea românească;

6.-E aproape sigur că odată intraţi în Anul Festiv al Centenarului Marii Unirii, trei reşedinţe de judeţ din Transilvania: Cluj-Napoca, Sibiu şi Alba Iulia vor fi declarate de Parlamentul şi Guvernul României „Oraşe ale Unirii”.

NOTĂ: Se prea poate să fie aşa! Însă mai adăugaţi şi acest avertisment timpuri al unui posibil refuz politicos şi argumentat al majorităţii românilor sibieni! Nu de alta, dar „Bustul lui Iancu” (creaţie simbolică şi măiastră a sculptorului Radu Aftenie), care de aproape patru ani stă batjocorit într-un ungher de hol de bibliotecă, are toate şansele să fie dezvelit şi sfinţit, cum se cuvine, nu la Sibiu ci în zona centrală a comunei româneşti Voineşti-Covasna! Şi atunci, fi-va nu numai mult prea târziu, dar şi ruşinos de trist pentru foştii şi actualii conducători ai acestei neguvernate ţări. Dovadă că nicicând în lunga lor istorie dublu milenară românii nu au mai fost atât de necăjiţi, de dezbinaţi şi de insultaţi în propria lor ţară, ca în ultimii aproape 28 de ani! Neuitând tragismul de nedescris al

urmărilor răscoalei lui Horea şi cedării Ardealului de nord, ca urmare a odiosului Diktat de la Viena, din 30 August 1940.

- Dragi români, Vă sfătuiesc să luaţi aminte şi să ţineţi minte! Păstraţi pentru viitorime acest argument, al scrisului meu şi a gândurilor mele de român hârtibăcian şi agniţean! Bine ar fi, ca din

vreme în vreme, să ne întâlnim cu toţii, când pe „Câmpia Libertăţii a Blajului”, când la Alba Iulia, în preajma Obeliscului celor trei mari martiri ai neamului românesc: Horea, Cloşca şi Crişan, de pe Platoul Romanilor! Dar şi în preajma Catedralei Ortodoxe a Încoronării şi Întregirii Neamului.

- Aşadar, veniţi cu toţi, la Alba Iulia, vineri, l Decembrie 2017! Fiecare cu câte un tricolor românesc în mână! Şi îmbrăcaţi cât mai româneşte şi ardeleneşte cu putinţă! Şi aduceţi cu voi măcar un gând rostit de îmbărbătare şi de dreptate naţională! Ş-apăi, Om trăii ş-om mai vedea! Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Sibiu, duminică, 18 nov. 2017

Ioan VULCAN-AGNIŢEANUL (ioan.vulcan@yahoo.ro)