Nostalgii de toamnă
O zi rece, umedă care te atenționează că nu-i de glumă! Florile nu mai pot, nu mai au răbdare! Vor la adăpost. Și apoi mai sunt și o mulțime de bulbi de lalele, narcise, dediței care se cer așezate în pământ, gloxiniile și begoniile și-au pierdut vigoarea, au nevoie de o binemeritata odihnă la loc răcoros!
Asta este prioritatea dimineții de sâmbătă. Nu știu de ce și nici cum mă trezesc că gândul mă duce la o persoană pe care mereu am prețuit-o pentru o mie de motive. Dar ceea ce o face cu adevărat specială este ca m-a uimit, pe când eram foarte tânără, abia ieșită din adolescență, cu iubirea ei, care nu a murit niciodată, pentru fostul ei partener de viață de care, din motive foarte serioase si de neiertat în acele vremuri de demult, la un moment dat s-a despărțit pentru totdeauna. Dar povestea acestei iubiri peste timp poate o sa v-o dezvălui la sfârșit ori altădată.
Ea, nașa noastră Fira locuia peste drum de casa noastră. Si casa ei era mica așa cum erau majoritatea pe strada copilăriei mele. Nici curtea nu era prea generoasa însă în micuța grădiniță avea tot ce era necesar unei persoane singure. Pe lângă peretele casei creșteau garofițe albe si parfumate, doar un mar bătrân oferea o umbra bogată în zilele toride ale verii. In fața porții, primăvara te îmbăta cu mireasma florilor un tei noduros și deseori jumulit de trecătorii dornici de ceaiul cel aromat. Pe colțul curții se mai afla o căsuță mică, micuță de tot, cu pământ pe jos, cu un geam mic, o soba din cărămidă, un pat îngust si o măsuță mică.
În acea căsuță, mereu, nașa Fira avea o fată în gazdă. Spuneam că trăia singură. De fapt nu era singură deloc căci în casa mare, în camera din mijloc avea mereu una ori două fete în gazdă. Locuința strălucea mereu de curățenie."Colocatarele "erau înștiințate de la început că trebuie să păstreze ordinea si mai ales să nu primească băieți în ...vizită mai ales în lipsa ei. Deși principiile și pretențiile ei erau ferme mereu a avut chiriașe care s-au atașat de domnia sa, au prețuit-o și au căutat-o și după ce au plecat.
In casa "de dinainte" avea un pat dublu pe care îl aranja foarte frumos -cel puțin așa îmi părea mie pe atunci, pe perete, din timp in timp un orologiu - o pendula frumoasă - își făcea auzită prezența. Mi se părea că este un obiect prețios și prețuit și totodată fragil și frumos. Pe alt perete, cel de la căpătâiul patului, se afla un tablou, un bărbat brunet, cu o privire pătrunzătoare alături de o femeie subțirica, cu parul ondulat aranjat după moda vremii. Erau nașul Serafim cu nașa Rafira.
De la radioul mare si vechi aflat tot in camera cea buna , îmi amintesc că am aflat... că a murit Stalin. Și îmi mai amintesc că in casa aceea la care nașa repara mereu cu încăpățânare în fiecare an cate ceva, era vara răcoare și ordine si niciodată, copil fiind nu am deranjat nimic de la locul lui.
Toți ii spuneam nașa, ne-a botezat pe noi, a fost nașa de cununie a părinților mei apoi mi-a botezat copiii(pe cei mari) însă prin oraș avea încă vre-o optzeci de fini! Da,ea nu a avut copiii proprii dar nu a refuzat pe nimenea. ..Cred ca mă opresc aici!
Știu câteva persoane care precis si-o amintesc cu mult drag . Povestea despre marea iubire, ori despre iubirea care nu moare pe care am auzit-o de la ea când , după cum spuneam , eram la începutul vieți de adult, o las pe altădată. Acum când vă scriu, o văd in minte,cu mana tremurândă - căci la bătrânețe a făcut parkinson -,cârpind ceva ori cosând, cu privirea aceea nesigura a acelora care nu mai aud aproape de loc dar mereu bucurându-se de revedere.
Casa ei cea veche și chiar și micuța încăpere de pe colț se află tot acolo locuită de alți oameni. In curtea aceea eu însă nu am mai intrat niciodată! Cred că nu mai e la fel, cred că nici nu mi-ar place sa o revăd. Cred ca nu mai am ce vedea si ce căuta acolo...
