Eginald Schlattner - Preot si scriitor sas din Roşia, Sibiu

"Când în pădurile si mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte și se rosteau rugăciuni latineşti. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar daca astăzi vă pot saluta in limba noastră comuna, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele noua luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. In septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la şcoala lui germană, unde se predau doua ore de limba română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a".

Cu aceste cuvinte și-a întâmpinat preotul si scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seama sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult în străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania și Elveţia, dar și din Spania și Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din Romania.

După marea plecare a saşilor din anii 1990-1991, el a continuat să-și îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristețea de a sluji zilnic în Biserica evanghelica din Roşia (Rothberg) "doar pentru Dumnezeu și pentru mine, de unul singur, și mulţi îngeri". Din cei cinci saşi care mai vieţuiesc în comuna, doar preotul si câteodată preoteasa mai trec pragul sfântului lăcaş.

Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are în jurul ei livezi de meri si pâlcuri de stejari și de brazi, înălţându-se către cer în mijlocul satului. Străjuita de tei seculari, casa parohială este, la rândul ei, un monument: ea "împarte" veacurile în două - la sud, "aripa tânăra" de la 1762, iar la nord, zidăria de la 1550. Aici și-a găsit familia Schlattner (al cărei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467) loc de vieţuire si de slujire pe altarul credinţei, spaţiu de tihnă și de creaţie literară.

Când se retrage să-și scrie cărţile, şapte uşi îl despart pe romancierul-preot de lume; şapte uşi ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

"N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni"

- Se spune că vorbele cu care l-aţi întâmpinat pe ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegaţiei germane. In fapt, ce mesaj le-aţi transmis înalţilor oaspeţi?

- Am dorit să le demonstrez că romanii sunt europeni prin vocaţie și ţinută, că această țară vine din istorie cu "acquis"-ul comunitar însuşit, pe care-l și depăşeşte la capitolul toleranță față de minorităţi. Zic: "Herr Bundesminister, la vârsta de zece ani, eu nu vorbeam româneşte. Tata îmi atârnase o tăbliţă de gât pe care scria: "Acest băiat se numeşte Eginald Norbert Schlattner si nu ştie româneşte. Daca se pierde, va rog să-l predaţi pe strada Eminescu 5, contra recompensă"". Și am spus: "Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat că tata a plătit pentru mine, când am fost adus acasă de un român cumsecade, numai de doua ori suma plătita pentru câinele nostru, Litvinov, când și el se rătăcise. Mă aşteptam să plătească măcar de cinci ori mai mult...". In această metaforă anecdotică este ceva care defineşte spiritul tolerant al României ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizaţiei româneşti. Mă doare inima când observ că, în străinătate, România este percepută numai prin stradă, și anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoţii de stradă... E mult prea puţin! S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona, unde am ţinut o conferinţa de presă despre Romania, organizată de Ambasada Austriei. S-a apropiat un ataşat de presa oarecare și mi-a şoptit: "N-ai voie sa vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni". Dar eu vorbesc! Odată, în Polonia, la o conferinţă internaţională, am luat cuvântul în încheiere și am spus: "In mod regretabil, de patru zile vorbiţi despre identitatea Europei, și două lucruri nu le-am auzit - cuvântul Dumnezeu și cuvântul România !".

- La Academia Evanghelică din Sibiu se vorbeşte că, printre altele, i-aţi ţinut ministrului federal o adevărata disertaţie despre învăţământul multicultural din Romania . Este adevărat?

- I-am prezentat, spre exemplu, situaţia abecedarelor. Zic: "Herr Bundesminister, mesajul României către Europa Unita este următorul - la noi in țară, abecedarul se tipăreşte în peste zece limbi!". Si fiindcă ştiu că unui german trebuie sa-i traduci în sistemul lui de concepţie ceea ce înseamnă acest enunţ, am fost și mai explicit: "Asta înseamnă că la noi în țară exista tot atâtea sisteme şcolare în care limba de predare nu este cea româneasca, ci limba materna a copilului. In Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!". Fiindcă am presupus ca nici acuma nu îşi poate imagina ce înseamnă cele zece sisteme şcolare, cu limba de predare neromâneasca, i-am spus: "Daca dvs. doriţi ca pe cele doua fete ale dvs. sa le trimiteţi in Germania la o şcoala cu limba de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu puteţi. Dar trimiteţi-le aici, la Constanţa sau la Babadag, unde exista numai câteva mii de turci, si acolo poate să termine liceul și să dea și bacalaureatul în limba turcă". Și, deoarece nici acuma încă nu eram sigur dacă putea să-și imagineze, i-am spus următorul lucru: "Herr Bundesminister, dacă întrebaţi aici, la Sibiu, o copiliţă de etnie romana (că romanii au descoperit acuma şcolile germane), daca o întrebaţi, zic, pe Rodica Popescu: drăguţă, în ce clasa eşti? In clasa a IV-a. Unde? La Liceul Brukenthal. Si ce limba străină înveţi? Răspunde: limba română... Asta este, domnule ministru, Romania europeană. Nici măcar austriecii, care pâna în 1918 au gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc să aprecieze corect mesajul românesc către Europa multiculturală".

"Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european"

- Prin succesul cărţilor dvs. sunteţi un cetăţean român gata integrat în Comunitatea Europeana. Din perspectiva mult mai largă pe care o aveţi, ce calităţi ale poporului nostru credeţi că vor influența pozitiv familia europeană în care ne pregătim să intram?

- Dimensiunea bizantina. Sunt convins că o țară atât de ortodoxă cum e România va completa în mod fericit viaţa spirituală a Europei Occidentale. Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european. Când d-l Andrei Pleșu a spus că în fiecare român exista un european care trebuie doar descoperit, mă întreb ce a dorit să spună. Suspiciunea mea este ca românii, când zic "european", se gândesc la stilul de viaţă materială și mentală din Europa de Vest, prelungit până în America. Mulţi dintre ei cred că trebuie să adoptăm și să imităm acest stil, aceasta formă de viaţă, această mentalitate care este în mod derivat tributară creştinismului catolic și protestant. De aceea, când citesc că Andrei Pleșu a descoperit că în fiecare român zace un european, sper ca n-a avut in minte modelul antropologic vestic; sper că are și el aceasta viziune autentică a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convieţuit cu românii, ştiu că religiozitatea mistică a romanilor a creat o relaţie specială cu Dumnezeu și care are toate şansele, sper din inimă, să revigoreze creştinismul apusean.

- Grecia ortodoxă este membră a UE de peste un deceniu. De ce n-a reuşit să influenţeze Apusul catolic și protestant?

- Pentru că Grecia, aşa cred, nu e prezenta prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge să asiste la o slujba ortodoxa, ci să-și rupă pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: România, alături de Bulgaria mai mică, va duce în Vest și acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual și spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe cărţi în care a încercat să definească această punte între creştinismul occidental și cel răsăritean, găsind că rugăciunea este cea care transcende graniţele dintre Est si Vest.

"Sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi sa fie tijele florilor din piaţă"

- În marşul forţat al României către Europa unita, s-ar părea ca ţăranii vor avea cel mai mult de indurat. Locuiţi între ţărani, le ascultaţi spovedania pe româneşte, le daţi sfaturi creştineşti. Ce le spuneţi despre UE?

- Despre ţărani pot să spun numai ceea ce sper. Sunt si eu îngrozit de aceste cerceluşe din urechile vacilor; sunt îngrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi sa fie tijele florilor din piaţa, după soi si după culoare - ceva de neconceput. Sper ca romanul nostru se va sustrage unor reglementari si unor regularizări absurde. Sper ca, totuşi, va rămâne atmosfera aceasta a satelor noastre care, din ţinut in ţinut, oglindeşte ceva din prezența lui Dumnezeu hic et nunc (aici si acum - n.red.) si îşi va păstra individualitatea ei scoasă din timp. Am observat că, si după ce a dispărut partidul care tot timpul bătea ţăranii la cap ce si cum sa facă, pământurile tot se lucrează. Deşi tinerii fii si fiice de ţărani care frecventează şcolile din Sibiu vin acasă moderni, cu bluginşi, cu muzica asta infernala din combine etc., în timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicuţele la câmp, la săpat si recoltat. Sper ca aceasta atmosfera va rămâne, iar prezenta lor în sat va dăinui. Sa nu uitam că la noi lumea mai face petreceri de mare sărbătoare, se mai căsătoreşte cu alai pe uliţa satului, se mai aduna la parastase, iar familia mai este adăpost si refugiu, nu este atomizată ca in Apus.

- Credeţi ca satul va putea rămâne sat, iar ţăranul, ţăran?

- Satul va rămâne matca spiritualităţii româneşti ortodoxe - care va fi o completare salutara la spiritualitatea occidentala. Cei care vin din Vest, si vin tot mai mulţi investitori si turişti, descoperă viaţa de la tara si rămân uluiţi ca mai exista aşa ceva pe lume. În Occident, visele lui Stalin si ale lui Ceauşescu de a reduce diferenţa dintre oraş si sat, sunt deja o realitate... Si atunci, vin germanii, austriecii si alţii, si ce zic ei: "Ce vedem noi aici, În România ? Vedem un băiat călare pe un cal care galopează prin mijlocul satului... Vedem două fete care merg pe drum, una cu mana trecuta peste umărul celeilalte... Vedem doi băieţi care se joaca de-a calul si vizitiul, folosind drept haturi o sfoara... Vedem că te duci pe uliţa și eşti deja în mijlocul vieţii..." Ceea ce eu completez: nu mă poate trimite soţia în vecini după lapte, că, până când viu înapoi, s-a acrit; trebuie să stau de vorbă, să povestesc cu fiecare sătean, chiar dacă l-am văzut numai ieri. Aici totul devine eveniment: dispariţia liliacului alb, trilul ciocârliei care urca la cer, orăcăitul broaştelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie să sapi o groapă ca pentru împăratul. După mine, viaţa firească este numai la țară, unde si ploaia îmi este apropiata.

- Credeţi ca aceasta viziune plina de mister cotidian asupra vieţii ii va preface, ii va schimba si pe fraţii noştri europeni din Vest?

- Nu ştiu în ce măsură toate acestea vor avea o înrâurire asupra stilului lor de viaţă, a spiritului de a concepe lumea si cerul, dar ştiu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat în care vieţuiesc, de perceperea vieţii numai prin televizor. Sunt convins ca aceasta inerţie pozitiva a unor forme de viaţa rurala din Romania, tradiţiile satelor româneşti, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale in aşa fel, încât unul de acolo să nu mai fugă până în India sau până în Nepal în căutarea sacralităţii, găsind-o la noi. Faptul ca sacralitatea pătrunde zilnic în profan în satele din Romania va fi, cred, perceput si de fraţii noştri din Vest. Este tragic ca saşii au părăsit această țară si au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte intre cele doua lumi adiacente. Cred că noi, saşii, puteam trai pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu romani, unguri, sârbi, evrei si ceilalţi. Nimeni nu ne-a alungat din tara!

- Va rog sa-mi permiteţi o ultima întrebare: de ce n-aţi plecat, totuşi, in Germania, părinte Schlattner?

- De data aceasta un răspuns scurt și concis: pentru că ţin la aceasta ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume!

Articol preluat din publicația online ”Certitudini”