Un vechi început de an școlar

- Lasă că te duci tu la școală și pune învățătoru bățu pe tine, îți bagă el mințile în cap.

Cu aceste ”încurajări” am plecat spre școala de lângă biserica de pe deal. Pe lângă aceste vorbe, transmise din tată în fiu, mai aveam o trăistuță în care mama mi-a pus tăblița cu știlul și două felii de pâine unse cu magiun. Cartea de cetire și cea de aritmetică mi le-a cumpărat după două săptămâni, când a făcut rost de bani. Hainele erau curate, bocancii erau noi, aveam unghiile tăiate, pălărie nouă pe capul tuns chilug și năfrămuță curată în buzunar.

De tăbliță trebuia să avem grijă mare să nu se spargă. Era din ceramică neagră, cu pătrățele pe o parte și cu linii pe cealaltă, adică pentru aritmetică și pentru cetire. Era veche, moștenită de la o generație la alta, fiecare a învățat pe ea cât a putut, să scrie și să socotească. Am fost ultimul care a folosit-o. După primul trimestru a trebuit să ne cumpărăm caiete și creioane și astea nu se mai spărgeau, așa că nu mai era o problemă să ne batem cu trăistuțele.

Pe drum, întâlnindu-ne mai mulți de aceeași seamă, ascultam poveștile celor mai mari despre cum te pune învățătoarea la colț, cu fața la perete pentru greșeli mai mici ori în genunchi, pe boabe de porumb, când boacănele erau mai mari. Cu inimile cât un purice ne prefăceam că nu ne pasă, că suntem mari și n-am plâns atunci când am mai încasat câte o bătaie.

La școala din deal învățau copiii din clasele I – IV, în două săli de clasă în paralel, cei din a întâia cu a treia și cei din a doua cu a patra. Cei mai mari, din clasele V – VII, învățau la școala de jos, unde mai înainte a fost primăria. Acolo se ținea deschiderea oficială a începutului de an școlar.

Școala veche, din deal, a fost construită în 1810 odată cu biserica Sfântu Nicolae și casa parohială și binecuvântată totodată cu acestea în 1823 de mitropolitul Vasile Moga, venit cu trăsura de la Sibiu.

În clasă erau două rânduri de bănci, făcute din scânduri groase de stejar, scrijelite de bricegele înaintașilor și pătate de cerneala vărsată din călimările multor elevi. În fiecare bancă aveau loc câte patru elevi, fetele stăteau în primele bănci și băieții în cele din spate. Lângă ușă era găleata cu apă pe care o aduceau elevii mai mari, de la fântâna popii, când era poarta deschisă ori de la fântâna goșmanului care era mai departe în veche vatră a satului. Dușumeaua de scânduri era dată cu motorină, dezinfectantul principal al acelor vremuri.

După ce am fost așezați în bănci, doamna învățătoare a deschis catalogul și ne-a explicat că atunci când ne auzim numele, trebuie să ne ridicăm în picioare și să spunem, prezent.

Primul nume strigat a fost Aroneasa Vasile dar nu s-a ridicat nimeni și învățătoarea i-a repetat din nou numele. Atunci, din spatele clasei, un glas speriat a răspuns:

- N-o vint!

- De ce n-a venit, e bolnav?

- Nu-i beteag doamnă dar o zis că el nu vine la școală. O fugit din casă și s-o ascuns. Când am venit noi, tato-so îl căuta cu nuiaua în mână.

Învățătoarea a continuat să strige catalogul și toți s-au ridicat, pe rând în picioare și au răspuns, prezent. Apoi am ieșit în curtea școlii pentru a merge la școala de jos. Încolonați câte doi, cei mai mici în față, ținându-ne de mână liniștiți, cei mai mari în spate, mai gălăgioși, am pornit prin sat spre școala ai mare.

Când am ajuns la fântâna goșmanului, tatăl celui absent, cu un sac lângă el, a ridicat mâna și a zis;

- Opriți!

Ne-am oprit și l-am văzut că dezleagă sacul din care îl scoate pe Vasile.

- Luați-l și pe ăsta, doamnă!

I-a pus trăistuța pe umăr și l-a împins spre coloana de copii. Vasile a încercat să fugă înapoi dar nuiaua din mâna tatălui i-a schimbat gândurile și l-a așezat în rând cu noi, lipit de vecinii lui, de pe ulița din deal. Apoi coloana de școlari a pornit din nou.

La deschiderea noului an școlar, directorul, sprijinit în cârjă, a vorbit despre obligația elevilor de a învăța, de a fi disciplinați și mai ales de a dovedi bunăcuviință respectându-i pe cei vârstnici.

- Când treceți pe lângă oameni mai mari, mai ales pe lângă bătrâni, ridicați pălăria din cap și ziceți frumos, bună ziua. Să nu aud că n-ați spus bună ziua, că vă rup urechile!

Asprimea amenințărilor a rămas în vorbe, puțini elevi au suferit de câte o urecheală, mai mult formală, iar soția lui era de o blândețe deosebită.

Era în 1951.

Ilarion Bârsan