ȘEZĂTORILE PE VALEA HÂRTIBACIULUI
Şezătoarea începea după terminarea muncilor agricole de toamnă, dar nu înainte de începutul Postului Crăciunului, ci imediat după 15 noiembrie şi dura pe întreaga perioadă a acestui post şi în Câşlegile de iarnă, cu o întrerupere de 14 zile, între Crăciun şi Bobotează. Şezători se ţineau şi în a doua perioadă a iernii, după ciclul sărbătorilor, până în Postul Paştilor, dar atunci participarea era mai restrânsă, căci se relua jocul, se porneau peţitorii şi începeau nunţile, care, mai demult durau 2-3 zile. În satul tradiţional nu se făceau şezători în fiecare seară, numai luni, miercuri şi vineri, spun cei mai mulţi cercetători, dar fetele n-au mai ţinut seama de aceasta şi se strângeau în şezători în fiecare seară, afară de sâmbăta, când era ziua curăţeniei. Cercetătoarea săsoaică Pauline Schullerus, al cărei tată a fost preot în câteva sate de pe Hârtibaci (Veseud, Pelişor, Marpod, Alţîna), notează că românii o venerau pe Sfânta Vineri şi, de aceea, vinerea ziua şi seara nu lucrau pentru ei. Iarna, se culcau devreme vinerea seara şi mergeau în şezătoare după miezul nopţii.
În şezători, la lumina lumânărilor şi, apoi, a lămpii cu gaz, în muzica trosnetului plăcut al lemnelor în sobă, s-au făurit cântece, strigături, snoave, poveşti.
Fetele intrau în şezătoare după ce scăpau din şcoală, când se considera că au depăşit pragul copilăriei şi dau dovadă de seriozitate, iar băieţii – după ce împlineau 18 ani. Periodic, învăţătorii treceau seara pe la şezători şi, dacă erau eleve, atenţionau părinţii. În unele sate (Mohu, Seliştat, Nucet....) se făceau două şezători de fete: pentru cele mai mici (de 16 ani) şi pentru cele mai mari (cele de 18 ani). Feciorii umblau de la o şezătoare la alta şi fetele făceau tot felul de vrăji, de farmece, singure sau ajutate de femei bătrâne, ca să-i atragă. Între cetele de feciori care se succedau prin şezători interveneau adesea neînţelegeri, din gelozie, intrigi etc., de aceea părinţii restrângeau participările, mai ales când comportarea celor în a căror casă se organizau lăsa de dorit.
Alegerea gazdei urma mai multe criterii: mărimea şi frumuseţea casei pe care o are, generozitatea şi omenia, priceperea în organizarea unor întâlniri. Se alegeau casele unde nu erau copii mici, bolnavi ori bătrâni, să le stingherească somnul, iar proprietarii lor erau bucuroşi de oaspeţi. Se avea grijă şi să nu fie deranjaţi vecinii. Un motiv de a deveni gazdă putea fi şi grija pentru fiii şi fiicele necăsătorite, care era preferabil să-şi petreacă serile acasă, sub supraveghere, să nu poată păţi ceva rău. Gazda era răsplătită de participante prin muncă (la secere, de exemplu) şi prin anumite bunuri materiale: lemne, gaz de lampă (petrol), fuior, făină, cereale. În Mohu, au spus femeile în anul 1979, şezătoarea se ţinea la cei care locuiau în capul satului, să nu fie un incendiu, iar gazda primea un fuior sau bani. Ca la cetele de feciori, gazda se bucura de mare autoritate, putând exclude fetele din grup.
