Iubește și fă ce vrei

De puțin timp am terminat de citit ultima operă scrisă a lui Lev Tolstoi. E vorba despre „Înviere”. Și acuma o să întrebați, păi ce rost are treaba asta cu biserica? Ei bine, m-a făcut pe mine să meditez mai profund la anumite cuvinte pe care ni le-a lăsat nouă Dumnezeu să ni le interiorizăm, să le facem parte vieților noastre. M-a făcut să reflectez mai mult la ceea ce Mântuitorul Hristos le spunea fariseilor sau cărturarilor, pe care-i cataloga ca pe un soi de potrivnici lui Dumnezeu, care nu-i lasă pe ceilalți să intre în Împărăția Sa. De ce? Datorită modului lor de gândire foarte îngust, încărcat de autosuficiență de sine, care în termeni teologici s-ar numi mândrie. Oameni, care și astăzi îi vedem pretextând că sunt preocupați de schimbarea societății în bine, luând ca drept paravan că sunt credincioși, ascunzând în mod intenționat că ei înșiși suferă de putregaiul grosolăniei și de un acut simț al multiplicării posesiilior materiale, dar și mai grav de o lipsă crasă de cultură și educație a bunului simț. Am rămas stupefiat când într-una din instituții (nu dau nume și nu menționez nici locul, deși ar trebui), se vorbea ca la ușa cortului! Ne prefacem că totul e bine și ne ferim să ieșim din comoditatea cotidiană, când totul arde în jurul nostru. Calul troian intră în cetatea inimilor, sufletelor, neamului nostru pentru că văzul discernământului nostru a adormit din cauza patimilor, egoismului, fricii și lașității de-a spune și susține ceea este bun și ce este rău pentru sufletele și viețile noastre. Mai nou ești catalogat drept ciudat dacă afirmi că nu e ok să legiferezi căsătoriile gay! Numai o minte fără judecată cum spunea Sfântul Apostol Pavel (Epistola către Romani, cap. 1), ar putea accepta legiferarea acestora. Iar mâine poimâine, cine știe ni se va spune că ar fi normal să fie legiferată și căsătoria cu un patruped, că dacă nu se face discriminare! Sămânța Evangheliei lui Hristos e plantată în inimile noastre care spre deosebire de pământul stricat, pot fructifica valorile împărăției lui Dumnezeu, ale neamului românesc pecetluit cu credința în El și cu sângele multor Sfinți și oameni demni de numele de român. Unii o să mă acuze de utopism, dacă voi afirma că locul în care trăiesc poate fi schimbat din ura și invidia care-l domină în dragoste și iertare. Nu m-aș supăra, pentru că este este menirea mea de creștin să-mi schimb inima, sufletul meu mai întâi, ca Dumnezeu astfel să lucreze în locul în care mă aflu. A fi creștin nu înseamnă a rămâne pasiv la atrocitățile ce se petrec în societatea în care trăiești, ci a participa la frămânatarea aluatului pe care L-a lăsat Dumnezeu în lume și în care El e prezent la maxim și așteaptă ca libertatea noastră să conlucreze cu voința Lui, transfigurând inimile și apoi lumea în care trăim. De altfel aceasta este o certitudine arătată de biserică de-a lungul secolelor prin viețile Sfinților! Probabil pentru că apărăm interesul egoist și din cauza mediocrității, preferăm să purtăm măști, neamiștiind astfel să mai comunicăm sincer unii cu alții. De la postările pe facebook cu selfi-uri (care se pare că sunt centrul vieții unui om postmodernist lipsit de viața reală), care mai de care mai „mișto” pentru a fi apreciați de ceilalți ca fiind cea mai „cool” persoană pe care ei o cunosc, până la cea mai „tare” mașină, cel mai avansat telefon, cea mai super frizură, unghii, tatuaj și lista poate continua la nesfârșit! Refuzăm să ne vedem așa cum suntem pentru că ne este frică pe de o parte că ceilalți nu ne vor plăcea, dar mai ales pe de altă parte pentru că intervine și mândria, nu? Preferăm nu schimbarea vieții, ci acel hocus pocus, chiar și atunci când mergem la biserică și așteptăm ca Dumnezeu să schimbe situația dificilă, căutând la ceea ce nu-i place Lui deloc: „Doamne ți-am adus pomelnic, lumânare, rezolvă, iar eu între timp mai trag o destrăbălare, o ceartă cu vecinul, un furt cât mai viclean indiferent de natură etc. Aș spune că aceștia fac parte din acel gen de oameni care văd totul prin prisma materialismului- omul obiect. Te văd pe tine nu ca pe un semen al meu, nu ca pe cineva , ci ca pe ceva. Ești important pentru mine, atâta timp cât poți să-mi oferi ceva care să-mi liniștească pofetele mele egocentrice, iar pe Dumnezeu ca unul care e transformat în ceva magic și nu mai este o Persoană. Și iată-ne ajunși la ceea ce părinții ortodoxiei numesc patimi. Da, pentru că energia noastră canalizată prost într-o altă direcție decât ceea ceste bun și frumos (aceastea pentru a nu fi înșelătoare e bine să fie raportate tot timpul la Dumnezeu), este definită ca păcat. Acesta repetat constant devine patimă. Dar cine mai este conștient astăzi de aceste lucruri, când suntem atenți la ceea ce ne poate aduce comoditate. Ca părinți, ca profesori, ca persoane, ca oameni în general ne dorim să fie bine, fără dacă se poate să facem noi ceva, ci să facă altcineva. Cum să nu ne dorim ceea ce alții își doresc pentru noi (asta o spun la modul ironic)! Că de aia are românul TV, ca să se mai uite și el să ia pulsul lumii în care trăiește... O telenovelă, știrile de la ora 17:00, care să-ți amintească cât de urât se trăiește în țara aceasta, „o emisiune de calitate”, horoscopul (că na, d’aia suntem creștini și se pare că am înțeles noi așa - să fim și cu Dumnezeu, dar de câte ori se poate mai mult fără El). Rețeta perfectă pentru o viață în care ar putea să ți se spună, așa cum ne spune cineva pe vremea când eram student „omul canapea”! Ne mai trezim (ni se pare doar), atunci când vine cineva și spune că mai scad salariile, anulând știu eu ce chef, ce „fiță” de majorat întreținută copiilor (că doar fata sau băiatul –iertaţi-mi ironia-, trebuie să știe ce e aia valoarea banului...), care adunate ar putea cumpăra aparatură medicală care ar salva vieți de exemplu... Oh, dar stai un pic, bisericii după aia ce acuze i se mai aduc?! Că doar ea trebuie să aibă grijă de lucrurile acestea și dacă se poate să vină să curețe pe lângă mormântul celui drag și trotuarul din fața casei, că la asta am înțeles noi că s-ar reduce rolul bisericii.. Lucruri care umplu cotidianul nostru intens, nelăsându-ne timp de ceea ce este cu adevărat important. Nu-mi rămâne decât să spun: Nu vă supărați pe aceste cuvinte ale mele sunt doar sincere! „Sus inimile!” Să luăm așadar aminte la îndemnul Lui! Amin.

pr. secretar Andrei Iancu,

Coveș