Editorial

Cu puțin timp în urmă guvernul a decis să introducă amenzi pentru persoanele care pleacă din țară pentru mai mult de șase luni și nu anunță acest lucru la ANAF. Respectiv aceste persoane nu-și declară domiciliul fiscal. Măsura a generat reacții negative din partea unor organizații ce au legături cu românii de afară acestea considerând măsura ca o modalitate a guvernului de a impozita încă o dată veniturile pe care românii le fac în străinătate.

De fapt, orice cetățean român are obligația de a declara veniturile pe care le face, indiferent dacă le face în țară sau străinătate. Prevederea este valabilă din 2012 și a fost actualizată în 2016. Dacă nu se depunea această declarație erau instituite amenzi de la 500 la 1.000 lei. Prin recenta decizie aceste amenzile au fost reduse de zece ori. Și totuși avem ceva de comentat.

Oricum românul are mereu ceva de comentat cu privire la legislație, guvern sau stat, în general. În relația cu statul considerăm, de regulă, că avem doar drepturi. Plecăm din țară pentru că nu ni se respectă drepturile. Dar obligațiile? Cu ele ce facem? Ni se pare normal să plecăm în străinătate și să respectăm fără mofturi legislația statului în care trăim. Și, ni se pare la fel de normal, să tragem în piept legislația din țară ori de câte ori se poate. De ce acolo suntem cetățeni model iar cu propria țară ne purtăm de parcă ar fi dușmanul? Să știți că pe cei care ne conduc tot noi i-am ales iar ei fac legile așa cum vor pentru că noi i-am pus acolo ca să le facă. A fost alegerea noastră. Deci, dacă lucrurile stau prost stau pentru că noi am făcut alegeri proaste. Și nu, nu cei care au votat au ales prost, ci cei care au ales să nu meargă la vot.

Dacă după 1990, atunci când au plecat din țară, sașii au ales să nu mai aibă de a face cu România asta a părut un lucru firesc, dată fiind dorința lor de a se întoarce în țara natală. Ceea ce este nefiresc este modul în care au ales să o facă. Au plecat ca cetățeni români, turiști, au ajuns în Germania unde au primit cetățenie germană și au uitat complet de România. Nu i-a mai interesat că trebuie să plătească taxe, că trebuie să-și reînnoiască acte, că sunt încă cetățeni români cu domiciliul în România și au obligații față de statul român.

De ce cetățeni români cu domiciliul în România? Chiar dacă au plecat ”definitiv”? La fel cum au plecat milioane de români după 2000?

Pentru că atâta timp cât deții un act de identitate – nu pașaport, act de identitate – în care scrie că domiciliul tău este în România nu contează dacă locuiești efectiv în altă țară. Oficial, fapt recunoscut de orice țară dacă îi arăți actul de identitate, locuiești în România. Ca atare acea țară te va trata ca turist nu ca o persoană rezidentă, care stă permanent acolo. Chiar dacă în urma tratatelor internaționale avem drept de muncă în acea țară (ca o paranteză, tot statul român care ”nu ne respectă drepturile”, a încheiat aceste tratate și tot el ne-a asigurat dreptul de a călători liber în acea țară) chiar dacă acel stat ne permite să stăm și să muncim legal pe teritoriul acelei țări, atâta timp cât avem actul de identitate pe care scrie domiciliul în România avem și obligații (nu doar drepturi) față de statul român. Trebuie să ne plătim taxe, impozite, să anunțăm că avem copii născuți în străinătate (care, apropos, tot cetățeni români sunt chiar dacă, poate, nu vrem asta), să depunem declarațiile prevăzute de legi, să ne prezentăm la mobilizare în caz de război...

Avem obligații față statul român, pe care refuzăm să ni le onorăm sau chiar să le recunoaștem, dar obligații pe care le acceptăm cu zâmbetul pe buze dacă acestea sunt ale patriei adoptive. Nu vi se pare că suntem ipocriți, puțin?

Ne-ar fi foarte ușor să punem lucrurile în ordine dacă am respecta legea. Am putea scăpa de obligația declarării domiciliului fiscal, precum și alte obligații, în mod legal. Cum? Foarte simplu. Renunțăm la domiciliul în România. Nu, nu la cetățenia română, ci doar la domiciliu. Adică, nu mai locuiesc în România ci oriunde în altă parte, în străinătate. Îmi păstrez cetățenia română, sunt român în continuare. Doar că nu stau în țară. Iar asta se face cu un pașaport de cetățean român cu domiciliul în străinătate. Iar asta înseamnă că statul român mă recunoaște ca cetățean și recunoaște, în același timp, că nu mai locuiesc pe teritoriul României. Automat recunoaște și faptul că nu mai am obligații față de statul român (cu mici excepții) și că pot face ce vreau, unde vreau, pentru că el, statul român, nu mai are nici o treabă cu mine.

S-ar rezolva astfel multe probleme pe care voit sau nevoit le creăm autorităților. Dacă suntem plecați în străinătate și ne expiră actul de identitate, o armată de funcționari ne verifică și ne caută ca să ne pună în legalitate. Pentru că avem obligația de a avea actul de identitate în termen. Dacă nu ne plătim taxele către stat, o armată de funcționari ne caută ca să recupereze acele taxe. Pentru că avem obligația să ne plătim taxele. Alegeți orice altă obligație legală și veți constata că o mulțime de funcționari se mișcă ca să tu să faci ce spune legea.

Partea interesantă este că, lucrând în altă țară îi plătești pe funcționarii de acolo iar pe funcționarii din țară, nu. Pentru că nu te achiți de obligațiile pe care le ai. Dar, dacă ai vreo problemă de rezolvat în țară, vii și bați cu pumnul în biroul funcționarului că ai drepturi. Ai și obligații. Te-ai achitat de ele?

Aș avea de pus o întrebare. Și o pun nu doar pentru cei dintre noi care sunt plecați în străinătate ci și pentru cei care suntem aici, în țară:

Ce ar fi dacă ne-am respecta întâi obligațiile și apoi ne-am cere drepturile?

Cătă V.