ŞEZĂTOAREA PE VALEA HÂRTIBACIULUI
Motto: Era un ghine mare la şăzătoare!
Multe am câştigat în epoca modernă, dar poate că şi mai multe am pierdut! Impresia că socializăm pe facebook sau pe telefonul mobil este o ameţeală primejdioasă. Cei vechi într-adevăr socializau, nu doar la sărbători, ci şi la muncile agricole, unde se ajutau unul pe altul. Din punctul acesta de vedere, şezătorile de odinioară constituiau o fericită îmbinare între muncă şi petrecere.
Şezătoarea a fost o instituţie complexă din mediul rural tradiţional. Ea a rezistat tuturor tentaţiilor vremurilor, fiind, poate, cea mai răspândită manifestare din viaţa comunităţii. Funcţiile ei multiple (funcţia economică, funcţia socială, premaritală, funcţia educativă, satirică, de petrecere), la care se adaugă unele rituri de fecunditate şi funerare, cât şi aspectul mitologic, o recomandă ca fiind mai mult decât un ceremonial din ciclul vieţii – este viaţa însăşi.
Termenul şezătoare derivă din verbul a şedea, lat. sedere. Numele este firesc, căci fetele şi nevestele şedeau pe laviţe şi scaune în casă ca să lucreze. Se mai spunea şi cu furca (< lat. furca) sau cu lucru’ (< lat. lucubrare).
Folcloriştii susţin că, iniţial, şezătoarea a fost o ceată a fetelor trecute de vârsta pubertăţii, având scop de iniţiere, transformându-se treptat într-o insituţie cu funcţii multiple.
Iarna, bărbaţii aveau mai puţin de lucru, în timp ce activităţile productive ale femeilor se intensificau, fiind angajate în prelucrarea fibrelor textile. Până după cel de-al doilea război mondial, întreaga îmbrăcăminte a familiei şi a interiorului locuinţei se confecţiona în gospodărie: boreasa îmbrăca din fus toată casa . Se torceau cânepa şi inul din care se ţesea pânză pentru cămăşi, ştergare, pleduri. Se torcea şi lână hugiuită , din care se ţesea pănură pentru confecţionat haine, pentru ţoale de pat. Era mult de lucru şi totul trebuia terminat până în martie, când se reîncepeau muncie agricole. Dacă n-aveai pânză în primăvară, te povestea satul:
Unde nu-i pânza la casă, Îi muierea puturoasă!
Dacă nu torceai, nu te mai lăsau părinţii în şezătoare. Ziua fiind mai scurtă, muncile se prelungeau în noapte, până cântau cocoşii la miezul nopţii. Dacă ar fi lucrat acasă, pe torcătoare le-ar fi furat somnul mai repede decât în şezători.
Obiceiul şezătorii este, de fapt, unul de lucru comunitar. El se păstrează din timpuri străvechi, când femeile şi fetele torceau lână şi cânepă la lumina opaiţului şi se încălzeau la focul din vatră. Pentru a lucra mai cu spor şi a face economie de combustibil, se adunau la casa uneia dintre ele. Pe Valea Hârtibaciului obicelului i se spune şăzătoare.
Şezătorile erau organizate în cel puţin două moduri: fie pentru a ajuta o gospodină să termine rapid torsul lânii sau al cânepii, în acest caz şezătoarea numindu-se clacă de tors, fie femeile se strângeau împreună, torcându-şi fiecare lâna, cânepa sau inul, aduse de acasă. În general, şezătorile erau mixte, formate din fete, neveste, femei bărâne şi feciori. Astfel, fetele tinere aveau prilejul să înveţe multe lucruri de la cele mai în vârstă. Şezătoarea avea, aşadar, o valoare de iniţiere şi era organizată pe grupuri de case mai apropiate. Şezătorile se organizau şi pe grupe de vârstă. Mai ales tinerii erau interesaţi să scape de sub supravegherea părinţilor, mai ales a mamelor şi a bunicelor şi aşa au apărut şezătorile de fete, separat de cele ale boreselor, organizate la casele părinteşti, pe rând sau la o casă unde era o femeie singură, căreia îi era drag să vadă tineretul petrecând-şi. Supravegherea revenea unei femei sau unei perechi de oameni mai în vârstă, în casa cărora se desfăşura şezătoarea. Acolo mergeau şi feciorii, iubiţii şi prietenii fetelor. Femeile se strângeau în şezătoare la o altă casă, unde veneau, uneori, şi bărbaţii, care jucau cărţi. Ca şi în alte obiceiuri la care participau tinerii, maturii supravegheau practicarea şi transmiterea crectă a tradiţiei folclorice, ceea ce înseamnă că o parte din secvenţele şezătorii avea altădată funcţii ritualice precise.
În cele mai multe sate, şezătorile se organizau pe vecinătăţi, pe grupuri de gospodării locuite de neamuri şi prieteni. În Ţeline, Ghijasa de Jos... ele se făceau pe vecinătăţi, în care intrau 15-20 de case sau tocmeau o gazdă, căreia îi torceau tot ce avea de tors. Se făceau şezători de fete, de femei, dar şi mixte, unele fetele mai neîndemânatice veneau însoţite de mame sau de neamuri.
(Va urma)
