PLOAIE

Valea și-a țesut pânză albă

și plânge ca o mireasă.

În vacarmul lumii i se aude respirația.

E pânză de iunie amar și trist pentru că

lumea e în derivă. Își vede de-ale ei

și nu aude plânsul Văii de dimineață de drum de dor.

Se țese lumina în tristețea cerului împânzit

de grele gânduri goale.

Nu se mai vede Frumusețea Lui.

S-a ascuns în cenușiul lumii.

Valea s-a potopit în tristețe.

Hăuri de valuri inundă Verde crud.

Cerul se sloboade înăuntru și nu mai poate da pe dinafară.

Plânge Valea și păcălește păcatele celor

care-ar fi trebuit să fie doar Iubire dar

au dat lumii nefiresc dispreț.

Plătește singură ale firii neorânduiri care-au risipit

în mizerii prealumești Lumina.

Domnul plânge în Vale neputința de a mai putea iubi.

Îndrăgostitul stă la geam, într-un autobuz Transmixt

și visează o iubire ce stă să jăruiască lumea.

E nevoie-aici de Lumină răsfățată de Paradis.