Obiceiuri comunitare - CLACA

Claca a fost un fenomen tipic pentru viaţa trecută a satelor noastre, care se desfăşura, ca orice activitate tradiţională, după un anumit ritual. Ea a fost o instituţie şi un model de muncă şi întrajutorare. În forma în care s-a păstrat până nu de mult, ea apare ca un obicei popular de întrajutorare şi sprijin benevol între membrii unei colectivităţi umane, ce îşi află izvorul în arhaicele forme de administrare devălmaşă a bunurilor comunitare, forme specifice şi aşezărilor rurale româneşti până târziu, în primele decenii ale secolului XX.

În regimul feudal, claca era şi munca pe care ţăranul şerb era obligat s-o presteze în folosul stăpânului moşiei. Probabil de aici vin şi expresiile: lucru de clacă = lucru făcut fără tragere de inimă, de mântuială, prost; vorbe de clacă = flecăreală, cuvinte inutile sau neserioase; a ajunge de clacă = a ajunge de batjocură. Claca a coexistat şi cu alte forme ale muncii colective, de care trebuie diferenţiată. Astfel, nu poate fi pus semnul egalităţii între clacă şi schimbul de servicii dintre două familii, munca în echipă practicată în satele devălmaşe, prestaţiile colective de interes public sau şezătoarea.

În multe zone clăcile s-au practicat până în zilele noastre, pentru îndeplinirea la termen şi în bune condiţii a unor activităţi ce presupuneau un volum mare de muncă, pentru munci care necesitau terminarea grabnică a unei lucrări şi erau monotone. Clăcile erau de mai multe tipuri, în funcţie de specificul economic al muncii prestate, de categoria socială care participa la realizarea activităţii, cât şi de beneficiarii acesteia. Oamenii îşi uneau forţele pentru a-l ajuta pe unul din săteni la efectuarea muncilor al căror volum depăşea puterile unei singure familii (prăşitul, secerişul, cositul) sau atunci când trebuiau rezolvate lucrări de interes obştesc. Amenajarea şi întreţinerea drumurilor şi a podurilor, a păşunilor şi a fâneţelor, săparea fântânilor sau ridicarea unor edificii comunitare erau activităţi ce se înfăptuiau prin claca întregului sat. La acest tip de clacă însă nu puteau fi aplicate câteva dintre principiile clăcii, de exemplu - întoarcerea ajutorului. Clăcile la care era chemat tineretul se numeau clăci cu joc, pentru că, la terminarea lucrului, drept răsplată, pe lângă mâncare şi băutură, erau angajaţi muzicanţi pentru joc. Judele feciorilor era cel care tomnea (tocmea) claca.

După ce recoltele erau strânse de pe hotar, se făceau clăcile de tors, îndrăgit prilej de muncă, dar şi de destindere, pentru fete şi neveste. Informatorii de teren au păstrat cel mai viu în memorie clăcile legate de prelucrarea cânepii şi în special cele de tors. Asta pentru că industria casnică utiliza cânepa în cantităţi mari. Cultivarea şi prelucrarea cânepii cereau foarte mult timp, iar monotonia muncii şi greutatea prelucrării reclamau participarea mai multor persoane. Solicitau acest ajutor femeile care aveau prea multă cânepă de prelucrat, care aveau bărbat în armată, altele care erau bolnave şi bătrâne ori lipsite de ajutoare. Se mai făcea clacă şi pentru gazda şezătorii.

Conform credinţelor din bătrâni, femeile torceau numai în zilele de luni, miercuri sau joi, dar informaţiile noastre de teren nu sunt întotdeauna concordante chiar şi atunci când provin din acelaşi sat. Frecvenţa şi amploarea acestui obicei e dovedită şi de prezenţa cântecului ceremonial al clăcii de tors, care vine în sprijinul atestării vechimii obiceiului.

Sfârşitul clăcii constituia un moment solemn, ritual, cu un cântec specific: Găzduţă/ Drăguţă,/ Tortu’ ce ţ-am tors/ Hie-ţi de folos;/ De ţ-a părea gros,/ Îi de noapte tors. /Dumneata-ţi vii face/ Tot pânză ţăsută/ Să umbli la nuntă;/ Mânecuţe creţe/ Să umbli-n ospeţe./ Busuioc din masă,/ Hai femeilor (fetelor) acasă!/ Busuioc din scară,/ Că-i destul de-asară!/ Busuioc ciucat,/ Vreme de culcat! Acest cântec a fost cules de folcloristul Gh. Cernea în anul 1938, din Mohu. El se cânta după miezul nopţii, în grup, de toate femeile, iar gazda le cinstea cu rachiu îndulcit sau cu vin, cu pâine şi cu boabe hierte (fierte) de cucuruz.

Ilarion Cocişiu a înregistrat unul din Valchid: Găzduţă, găzduţă,/ Tortu’ ce l-am tors/ Hie-ţi de folos;/ De ţ-o părea gros,/ Îi de noapte tors;/ De va hi subţâre,/ Îi tors pe lumină./ Să-ţi faci mâneci creţe/ Să umbli-n ospeţe;/ Tot din şop în şop,/ Tot cu vinu-n cap;/ Tot din casă-n casă,/ Tot cu carne grasă;/ Şi din şură-n şură,Cu plosca la gură...

În Fofeldea, Caşolţ... la sfârşit, după ce fetele gătau de tors, fata a mai mare zicea: Gazdă, gazdă,/ Hirele ce ţ-am tors/ Să-ţi hie de folos;/ Să faci ţoale multe/ Să umbli pe la nunte;/ Să faci ţoale-alese/ Să umbli pe la ospeţe;/ Iar ce nu-i tors frumos/ Să le pui în dos,/ Să nu le vază nime’,/ Să nu him de ruşine!” Nicula Paraschiva (Chiva lu’ Tomalion), 64 de ani, Fofeldea

În Bărcut se striga aşa: Voioasă-i găzdoaia noast’ă,/ Că ş-o văz’t cânepa toarsă;/ Supărată-i gazda nost’,/ Că i-am tors fuioru’ gros!

La terminarea lucrului se făcea joc, iar gazda avea datoria să-i omenească pe participanţi.

În timpul clăcilor, tinerii aveau ocazia să se evidenţieze prin muncă în faţa colectivităţii şi să se cunoască între ei în vederea căsătoriei.

Mircea Drăgan Noistețeanu