Amintirea unui om tare drag inimii mele

De fiecare dată când vreau să-mi imaginez chipul plăcut al unui om tare drag inimii mele, în faţă îmi apare, alăturat imaginii regretaţilor mei părinţi şi bunici, înfăţişarea frumoasă şi blândă a preotului ortodox ZOSIM OANCEA, întemeietorul Muzeului Naţional al Icoanelor Pictate, cel care îi poartă numele, din satul Sibiel.

Mărturisesc că auzisem de faptele sale deosebite cu mult mai înainte de-al fi cunoscut personal, şi că un astfel de prilej avea să se ivească mult mai târziu. Respectiv, într-o zi de mare sărbătoare creştină a fiecărei primăveri. Era în anul 1975, atunci când bisericuţa acelui mic sat de munte se dovedise a fi neîncăpătoare, într-atât de mulţi credincioşi veniseră să asculte slujba din Noaptea Învierii Domnului. Printre ei mă aflam şi eu. Sosisem spre sfârşitul slujbei de Paşti, tocmai când preotul glăsuia în faţa altarului cuvenita predică, ca până la urmă să-mi dau seama că nicicând nu mai ascultasem o atât de omenoasă rostire a unor pilde de viaţă creştină, de îndemnuri cuminţi la trăiri armonioase între vrednicii ţărani-oieri români ardeleni ai acelei aşezări mărginene! A fost îndeajuns pentru a-mi da seama de calităţile spirituale ale omului ascultat de mine. Pentru că, în afară de darul vorbirii domoale, Dumnezeu îl înzestrase pe regretatul părinte Zosim şi cu un chip deosebit de frumos şi de plăcut privirilor, mereu zâmbitor, din care te priveau doi ochi albaştri precum seninul cerului. Părea a fi imaginea dulce şi sfântă a unei icoane creştine!

Între timp, aveam să mă conving că nu întâmplător oamenii satului îi aţineau calea, pentru că simţeau în preajma lui o tihnită şi benefică linişte sufletească. Iar preotul era nu numai extrem de omenos, dar şi un bun şi inteligent povestitor. Şi o făcea fără sfătoşenie şi mândrie. Vorba lui blândă şi răbdătoare mângâindu-ţi auzul şi inima. Şi mai era, acest vrednic bătrânel, şi un distins teolog şi un inspirat poet-prozator. Calităţi pe care le regăsim ilustrate şi în conţinutul paginilor cărţilor alcătuite de mintea sa, ca şi în vorbele lui înţelepte, păstrate în propria-mi fonotecă radiofonică, precum o plăcută aducere aminte. Şi încă ceva: mic de statură şi sprinten la mers, părintele Zosim Oancea avea şi ştiinţa purtării cu demnitate a hainelor preoţeşti, fiind un modest şi umil slujitor al Bisericii lui Dumnezeu. Astfel că straiele sale erau mereu sobre şi bine îngrijite. Le rânduia blânda şi înţelegătoarea lui soţie, Dorina-Maria, fiică de preot din satul braşovean Paloş, mamă deosebit de iubitoare a celor patru copii ai lor: trei băieţi şi o fată, cel din urmă născut, Dorel, devenind preot, la fel ca şi tatăl său. Dar şi un eminent profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Ierarh Andrei Şaguna” din Sibiu. După ce buna şi vrednica lui soţie s-a stins din viaţă, grija hainelor preoţeşti avea să treacă în seama femeilor bătrâne ale satului.

În încercarea de-ai întregi sumara portretizare mai adaug doar că acest Om de Omenie era deopotrivă blajin şi tare cumsecade cu toţi cei care îi ieşeau în cale! Astfel că vestea morţii sale avea să vină pe neaşteptate, surprinzându-ne nepregătiţi sufleteşte. Ca urmare, tristul eveniment ne va spori regretul şi supărarea! Iar acum, după trecerea a 11 ani de la moartea sa, ne îmbunăm cu gândul că, de bunăseamă, sufletul lui blând şi generos trebuie că s-a înălţat în Ceruri, pentru a fi mult mai aproape de Dumnezeu!

Închei această însemnare cu una dintre spusele sale, atunci când gândise viitorul Muzeu al Sfintelor Icoane de la Sibiel: „ Este frumoasă icoana în casă, dar o vezi şi te bucuri tu singur de ea, pe când dacă o pui la muzeu, o vede şi se bucură o lume întreagă…”. Şi avea mare dreptate! Pentru că ceea ce a urmat a fost un adevărat miracol: Inaugurarea şi sfinţirea Muzeului celor 700 de vechi icoane pictate pe sticlă şi pe lemn. Apoi, apariţia celor dintâi case şi gospodării ţărăneşti destinate turismului rural din România, îndeletnicire distinsă cu Oscarul Turismului Internaţional „Mărul de Aur”. De atunci, de mult de tot, numeroşi oaspeţi ai Sibielului, turişti din lumea întreagă, „întârzie”, din plăcere, în casele românilor-gospodari, potrivindu-se atât de bine zicala: „Cu bani puţini mi-am cumpărat o noapte de odihnă tihnită într-un mândru sat sibian de munte”.

Ioan VULCAN-AGNTEANUL