PUSTIU

Mă simt în pustiul din jur Ca floarea ce-i ruptă și moare, Mă usc de pustiu în picioare Mă-ntreb oare cum mai îndur?

Să fug ! Da-ncotro s-o apuc? Prapastiile vieți-s adânci, Zdrobit îmi văd trupul pe stânci Pustiu-i ori unde mă duc.

Și iată, scăpare nu este, Și viața și toate-s deșarte Eu țes amintiri mai departe Că viața-i o tristă poveste.

O lacrimă strânsă-ntre gene, E-o tristă aduce-aminte... Și nu sunt pe lume cuvinte, Înapoi amintirea să cheme.