top of page

Amintiri de ţinut minte

Amintiri de ţinut minte

În vremea mult prea timpurie a unei dimineţi de iulie, am purces la pas pe drumul de hotar prăfuit, lung şi cunoscut de la marginea satului natal, ajungând într-un târziu la „Coliba cosaşilor” de pe muchia pintenului de deal al Pădurii Fetea. Mă aştepau, cu lătratul lor prietenos, câinii de la stâna unchiului Ilie, iar în tinda colibei, agăţată de o scoabă învechită, coasa ruginită din anii tinereţii, precum şi grebla de lemn a bunicii din partea mamei. Când razele fierbinţi ale mândrului soare păreau a ne fi toropit de-a binelea cu dogoarea lor, ne-am retras la umbra zarzărului şi a mărului pătul pentru a prânzi cu toţi ai casei. Apoi bărbaţii au prins a bate „gurile” tocite ale coaselor, pregătindu-le, pentru ca în următoarea dimineaţă, să ne apucăm din nou a cosi ierburile poleite de roua limpede şi rece. Spre seară, odată cu ciurda de vaci şi bivoli intrăm pe uliţa mare a satului din aşa-zisa Vale a Stricaţilor, stând cocoţaţi în carul încărcat cu fânul de curând cosit, cu plăcutul lui miros al florilor de câmp. Era ultima zi din neuitat de plăcutul şi lungul concediu al unei bine-meritate neodihne odihnitoare!

În duminica care avea să vină, uitându-mă la oamenii satului meu, întâlniţi la sluja religioasă din faţa altarului vechii noastre biserici de lemn, aveam să constat că unii dintre noi suntem fie bătrâni, fie în vârstă, în vreme ce alţii doar înaintăm în viaţă. Ca urmare, mai devreme sau mai târziu, tuturor ne apar la tâmple fire albe, iar trupurile ni se transformă în propriile noastre poveri, la care se mai adăugă şi slăbiciunea minţii. Aşadar, ferice de bătrânii sănătoşi şi neuitaţi! Vai şi-amar de cei bolnavi, săraci şi părăsiţi de proprii lor copii, nepoţi şi strănepoţi!

Frumoşii, cuminţii şi triştii ţărani bătrâni ardeleani

„Teofil de pe hudiţa mare”, împreună cu înţeleapta lui soţie, Aurelia, amândoi adunând în răbojul vieţii cu doar trei-patru ani mai puţini decât mine, m-au poftit la „Nunta lor de Aur”. După ce am îmbucat câte ceva de-ale gurii şi am golit o cană cu vin dulceag şi parfumat, scurs din teascul cu strugurii viţei-de-vie de pe casa bunilor lor bunici şi părinţi, ne-am prins la taifas, despre una despre alta. Şi numai ce-l aud pe badea Teofil că-mi spune:

- „Dom’le reporter, ştii dumneata ce-am învăţat eu şi cu a mea boreasă (nevastă) în cei 50 de ani de căsnicie, care au fost precum viaţa omului: când plăcută şi veselă, când grea şi tristă? În zilele şi nopţile de iarnă (că în restul anotimpurilor nu ne dau răgaz vitele şi treburile din câmp), amândoi buchisim cărţile scrise de regretatul nostru vecin, Octavian Paler, după care ne „clătim” ochii şi sufletul cu poveţile din Biblie. O vezi ?! Stă acolo, lângă perna de la capu’ patului. E împăturită într-un ştergar legat cu eşarfa aia tricoloră. O adus-o tata lu’ tata soţiei mele, când s-o întors de la Alba Iulia. Atunci, cu Unirea Transilvaniei cu România. E tare veche. Cam de prin 1800. Aşadar, am moştenit-o de la bunii mei socrii când m-am însurat cu fata lor! Părinţii nevestei mele. Că eu mai mult m-am măritat, decât însurat, pentru că am venit pe curtea lor. Şi-o fost buni, precum muma şi tătânul meu, Dumnezeu să-i odihnească în pace. Ca urmare, de la toţi ai noştri străbuni am deprins bunul obicei să ascultat în biserică, cu luare aminte, pildele din rostirea preotului. Ba mai mult: am ţinut minte, chiar şi fără să vreau, vorbele bătrânilor înţelepţi ai satului, ca şi ale oamenilor cuminţi întâlniţi în târgurile de pe sate şi în pieţele oraşelor.

- Şi ce aţi învăţat, din toate astea, bade Teofile şi lele Aurelie?

- Ia şi notează, de-i vrea! O să grăim mai rărişor.

- Că mai poţi chiar şi atunci când stai să zâci că nu mai poţi;

- Că oamenii te pot iubi şi duşmăni în acelaşi timp. La fel de bine şi la fel de rău;

- Că mai degrabă te schimbi tu în bine, decât să-l lămureşti pe altul să o facă;

- Că sunt lucruri în viaţă care nu pot fi cumpărate cu bani, cum ar fi: bunătatea, cinstea,

omenia şi…sărăcia;

- Că fără a prinde de veste, viaţa te urcă şi te coboară;

- Că oamenii au dreptul să te vorbească de rău şi tu ai dreptul să-i vorbeşti de bine;

- Că trebuie să priveşti spre trecut cu înţelegere, spre prezent cu bucurie şi spre viitor cu

nădejde;

- Că viaţa îţi oferă multe lecţii şi că mereu mai rămâne ceva de învăţat;

- Că să ne plângem mai puţin şi să mulţămim mai mult;

- Că pacea şi iubirea îs mai presus decât dreptatea şi frica:

- Că am învăţat să spunem „Îmi pare rău”, „Te rog să mă ierţi”, „Mulţumesc”, „Te

iubesc.” Dar şi că am învăţat că nu am învăţat mai nimică…

Sunt vorbe de luat aminte şi de ţinut minte, auzite în dimineaţa din ajunul unei mari sărbători creştine a românilor de pretutindeni: Sfântul şi slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul (20 iulie 2017). Iar acele vorbe spuse, precum le citiră-ţi şi dumneavoastră, le rosteau când badea Teofil, când lelea Aurelia. Doi bătrânei, aproape vecini cu casa în care s-a născut şi a copilărit scriitorul-filosof Octavian Paler (n.2 iulie1926-d.7 mai 2007), fiu de ţărani vrednici şi cuminţi din Lisa Ţării Făgăraşilor. Încojurată de păduri seculare care stau să urce până spre vârful ascuţit al Negoiului, trecând pe lângă zidurile falnicei şi mândrei Mănăstiri a Brâncovenilor de la Sâmbăta de Sus. Şi ce plăcută şi melodioasă cântare se auzea în acea sfântă şi cuminte dimineaţă de miez de vară, prevestitoare a începutului Postului Adormirii Maicii Domnului (marţi, 1 august 2017). Şi aveam să mă conving că, fiind tot mai puţini la număr şi tot mai gârboviţi de apăsătoarele poveri ale vieţii ţăranului ardelean de la munte, oamenii Lisei dau dovadă că trudesc din greu să are şi să semene aceste pământuri nisipoase, tare dragi inimii lor; că se bucurau din suflet de mult aşteptatele ploi care au reînverzit lunca mijlocie a Oltului; că priveau cu încredere la şesurile brăzdate de modernele combine care secerau holdele grânelor viitoarelor pâini, în vreme ce de departe se auzeau ritmurile bătăilor de toacă ale „lemnelor cântătoare ale Cerului”, precum şi blânda tânguire a clopotelor de aramă din turlele bisericilor monahale ale Mănăstirii Brâncovenilor de la Sâmbăta de Sus, chemând credincioşii la slujba de vecernie. Urcaţi în căruţele cu loitrile înalte, trase de cai vânjoşi, cosaşii descărcau în şurile gospodăriilor caselor fânul verde sau paiele gălbui ale grânelor şi lanurilor de ovăz şi secară.

Cătră sară, dinspre păşune, se auzeau ecourile plesnitorilor biciului ciurdarului negricios la faţă care mâna, să intre în sat, puţinele vaci şi bivoliţe, grăbite de chemarea plângăreaţă a mugetului viţeilor flămânzi. Curând, gospodinele mai tinere mulgeau laptele dulceag şi înspumat din ugerele mari cât şuştarele, după care aţâţau focurile în vetrele sobelor, pregătind cina bătrânilor părinţi şi bunici reîntorşi de la slujba de vecernie. În curtea şcolii băieţii din clasele primare se prindeau într-un gălăgios şi certăreţ joc de fotbal, în vreme ce colegele lor povesteau frânturile celor dintâi impresii ale vacanţei de vară. Fumurile din hornurile caselor aşterneau peste sat o lină şi albicioasă ceaţă, semn că mâine fi-va încă o zi frumoasă de luna lui cuptor. Plecat la asfinţit, mândrul Soare stătea pitit după dealurile Voilei şi Cincşorului, aprinzând deasupra orizontului lor un imens petec de cer, roşu ca focul încins al cuptoarelor pentru coptul aluatului dospit al pâinilor... Curând, peste toată liniştea nopţii, se auzea lătratul răguşit al câinilor prinşi în lanţuri, precum şi îndepărtatul şuierat al trenurilor accelerate, grăbite să oprească, pentru o clipă, fie în Gara mare, aproape părăsită, a Făgăraşului, fie în cea mică şi tristă, a Avrigului. În vagonul de clasa a 2-a, a unuia dintre ele, mă voi urca şi eu, folosind cuponul CFR de pensionar, ducând cu mine amintirea plăcută a unui vrednic sat de munte din Ardeal, precum şi imaginea chipurilor senine a doi frumoşi şi omenoşi bătrânei: cele ale soţilor Aurelia şi Teofil, vecini şi rude apropiate cu cei ai familiei „vechilor povestitori şi cronicari ai satului”. Cea a regretatului scriitor şi om de mare omenie, Octavian Paler, de la a cărui naştere, s-au împlinit, în acesată lună, 96 de ani.

Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb, întrebându-te şi pe tine cititorule: Va rezista Lisa Ţării Făgăraşului vremurilor incerte de acum şi ale celor viitoare? „Fiii rătăcitori”, prin ademenitoarele oraşe italiene, spaniole şi franţuzeşti, vor mai găsi drumul reîntoarcerii în vatra satului lor natal ? Poate că da, poate că nu. Un lucru fi-va sigur: Ne-uitata pildă bună, patriotică, creştinească şi românească a ţăranilor plugari făgărăşeni care au plecat peste Ocean, în America, cu mai bine de un secol în urmă! Ca după ani şi ani, de muncă grea şi amară singurătate, să se reîntoarcă în satele lor, iar cu bruma de agoniseală să târguie pământuri şi păduri scumpe din nemărginitele averi ale zgârciţilor grofi unguri şi baroni saşi; să zidească case mândre, grajduri şi şuri; să înalţe biserici şi şcoli, dispensare medicale şi cămine culturale, biblioteci şi oficii poştale. Multe dintre ele, aflate acum în ruină! Astăzi, doar bătrânii ţărani mai trag nădejde că fiii şi nepoţii lor vor lua în păstrare acele vechi şi sănătoase rânduieli, gândite de străbuni să dăinuie peste veacuri!

PS: Bun-Venit tuturor saşilor ardeleni (aproximativ 10.000 la număr), care vor fi prezenţi, luna viitoare, în zilele de vineri, sâmbătă şi duminică, respectiv în 4, 5 şi 6 august, la prima lor întâlnire mondială pe meleaguri sibiene!

Ioan Vulcan-Agniţeanul, în amurgul lunii lui cuptor, din anul 2017


Categorii
No tags yet.
Ediţia curentă
bottom of page