Cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu
Fie că recunoaștem sau nu, fiecare dintre noi este deseori victima unei stări interioare, ca un labirint, este victima unei mulțimi de elemente care există în noi. Suntem împinși și impulsionați de trăiri, de o serie de stări, care acționează fără să ne dea socoteală, fără să fie sub controlul nostru personal, sub controlul conștientului nostru.
Nu este rău, cum spun Sfinții Părinți, doar faptul că suntem păcătoși, (aceasta o știe Dumnezeu) marele rău este atunci când nu ne dăm seama de starea noastră de păcătoșenie și nu facem ceea ce trebuie să facem ca să ne izbăvim.
Elementele care alcătuiesc labirintul din interiorul omului, aceste puteri întunecate, acționează într-un asemenea mod, încât nu ne permit să le vedem. Ele se unesc cu sinele nostru, deși sunt străine cu totul firii noastre. Aceste stări păcătoase, întunecoase ale făpturii noastre nu le-a creat Dumnezeu. Dumnezeu a creat doar lucruri bune. Toate stările urâte sunt urmările căderii. De aceea, oricât ar fi ele de bine fixate înlăuntrul nostru, sunt străine de firea noastră. Deseori aceste puteri nevăzute, le vedem unite cu ființa noastră, le confundăm chiar și cu sinele nostru. Nu le putem despărți; adică nu putem vedea ființa noastră foarte bună, nu putem vedea că a ieșit bună din mâinile lui Dumnezeu, că este zidită după chipul lui Dumnezeu și că aceste lucruri au venit și s-au agățat de ființa noastră, ele fiind rezultatul răutății.
Fiind creat de Dumnezeu, omul se află într-o relație permanentă cu El, cu atât mai mult cu cât este o creatură unicat, ,,după chipul și asemănarea lui Dumnezeu’’ (Facere 1, 26). Prin natura sa, omul are posibilitatea reală de participare la o viață dumnezeiască. Însuși natura lui cere această participare, care, în final se încoronează cu dumnezeirea. Ca făptură sau creatură a lui Dumnezeu, în om există acea rațiune după care el a fost proiectat de Dumnezeuși în virtutea căreia există și se mișcă. Este o tendință din partea omului și o atracție din partea lui Dumnezeu, care nu pot fi separate una de alta. Prin structura sa, omul nu este despărțit de Dumnezeu, pentru că este creat de El, este făptura Lui. Și făptură fiind, cuprinde acea rațiune după care el a fost proiectat de Dumnezeu, în virtutea căreia există, se mișcă și trebuie să se miște în consens cu această rațiune.
Fiecare persoană își are propriile lui trăiri duhovniceşti. Astfel, se poate observa uşor că nu există doi oameni care să aibă o viață spirituală identică. Aceste deosebiri nu contribuie la izolarea oamenilor, pentru că divinitatea este o realitate pe care fiecare o percepe după posibilitatea lui de înţelegere. În acest scop, Ortodoxia are conceptul ei de sobornicitate, excluzând uniformitatea monotonă.
În concluzie, relația Dumnezeu-om și om-Dumnezeu, nu limitează cunoașterea divină decât pentru faptul că omul este limitat și reciprocitatea nu poate fi pe deplin realizată.
Preot Vecerzan Paul
Parohia Ighişu Vechi
