Editorial
Mi s-a întâmplat de multe ori să aud părinți care se consolau pentru plecarea copiilor de acasă și care foloseau aceeași replică ”Ce să facă sărăcuții aici? Aici n-au de nici unele. Nici unde să muncească, nici să se distreze… Las` să plece.”
Într-un anume fel replica aceasta mi se părea firească, adevărată, adaptată realității din oraș. Până de curând, când am avut ocazia să discut cu câțiva francezi dintr-un orășel la fel de mare ca al nostru. Și, spre marea mea surpriză, după discuția în care comparam ce ne oferă localitățile în care trăim am început să privesc altfel oportunitățile locale.
Pentru că, după ce ne-am comparat așezarea geografică și populația ne-am chestionat reciproc despre oportunitățile agricole, industriale și distractive din zonă iar rezultatul a fost surprinzător – aproape tot ce au ei avem și noi.
Dar, la noi aproape oricine are un petic de pământ pe care îl folosește și nu prea. Ei nu au terenuri agricole personale iar pentru cei puțini, care au, agricultura este o meserie și nu doar pentru că au ferme de fructe și legume și producție de alcool sub marcă înregistrată.
La noi nu prea este industrie. Nici la ei. Cam același număr de locuri de muncă. Cam aceeași navetă în zone industriale învecinate. Timpul liber? Vreo trei-patru restaurante – la ei. La noi… cam tot așa. Vreo trei centre de cazare la noi… vreo trei la ei… O istorie de câteva sute de ani și la ei, și la noi.
Bineînțeles sunt și lucruri pe care ei le au și noi nu. Au de trei ori mai multe școli decât noi. Au de trei ori mai multe spitale decât noi. Au de trei ori mai multe licee decât noi. Au consiliu civic de cartier. Au centru de închiriere biciclete electrice. Au turism. Au toate acele lucruri pe care ar trebui să le avem și noi ca să ne simțim cetățeni în orașul nostru. Lucruri spre care să țintim în viitor.
Uite așa am început să mă întreb dacă nu privim prea ”în negru” ceea ce ne oferă orașul. Pentru că după `90 am pornit cu aproape nimic iar acum avem multe din ce au și ei. Evoluăm și ne dezvoltăm chiar dacă, poate, nu percepem în mod direct acest lucru. Ne apropiem de ei.
Suntem pe drumul cel bun. De ce oare nu vedem acest drum? Pentru că suntem prea pesimiști. Ar trebui să fim măcar pragmatici și să recunoaștem că avem multe lucruri bune pentru un orășel micuț și izolat ca al nostru. Avem liceu, spital, fabrică de pâine, laborator de cofetărie, pizzerie, covrigărie, secție de asamblare, supermarket… lucruri care nu se găsesc pe zeci de kilometri împrejur.
Dacă am recunoaște că tot ce este în jurul nostru este o oportunitate de dezvoltare, de evoluție către un orășel ca al nostru dar de ”dincolo”, atunci poate nu ne-am lăsa copiii să plece, poate i-am învăța cum și în ce direcție să dezvolte orașul. Și am face asta alături de ei și împreună cu ei.
Iată cum replica de la începutul articolului a devenit pentru mine reflexia unui pesimism nejustificat. Un pesimism care mi-aș dori, prin acceptarea realității, să se transforme măcar în pragmatism dacă nu în optimism.
Varga C.
