Roadele rugăciunii
Rugăciunile ne aduc un foarte mare folos, dar numai dacă facem și noi un efort de a ne ruga constant. Rugăciunile noastre sunt ascultate de Dumnezeu atunci când noi suntem drepți, plini de virtuți, milostivi și iubitori față de semenii noștri. Este necesar ca înainte să ridicăm mâinile spre cer, să iertăm și să ne smerim. Nu este bine să ridicăm spre Dumnezeu în rugăciune mâinile murdare de păcate nenumărate, deoarece în acest mod se abate asupra noastră mânia lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne curățăm mâinile prin milostenie și prin tot felul de fapte bune și numai după aceea să le ridicăm spre cer în rugăciune.
Când ne rugăm lui Dumnezeu, e de ajuns să strigăm din inimă și să vărsăm lacrimi și El v-a intra în conștiința noastră, să ne atingă inima și sufletul. Dacă nu ne mângâie El inimile, mângâierile omenești sunt zadarnice și fără folos, dar când ne mângâie Dumnezeu nu ne poate vătăma nimeni. Când Dumnezeu întărește inima omului, nimeni nu o poate clătina. Dumnezeu nu are trebuință de rugăciunea omului, omul are trebuință de rugăciune. Dumnezeu dorește să îl mântuiască pe om, dar acesta nu acceptă totdeauna mântuirea. Rugăciunea nu Îl coboară pe Dumnezeu în lume, ci îl înalță pe om la Dumnezeu, îl face vas primitor al milei și harului Său. Ceea ce este pentru ochii trupești lumina soarelui, aceea este rugăciunea pentru ochii sufletului. Prin ea îl cunoaște omul mai bine pe Dumnezeu și se face părtaș vieții dumnezeiești. Slava pe care omul o dă lui Dumnezeu se întoarce în cele din urmă la sine însuși, iar mulțumirea pe care o exprimă către Domnul, devine măsura virtuții personale și a desăvârșirii lui.
Omul, întorcându-se către Dumnezeu prin rugăciune, este însuflețit duhovnicește și sufletul i se luminează. Astfel, unii ies de la rugăciune ca dintr-un cuptor, care i-a curățat de întinăciunea păcatului, în vreme ce alții ies luminați cu lumină și îmbrăcați în haina smereniei.
Primele roade ale rugăciunii sunt înțelepciunea și smerenia. Din înțelepciune se naște umilința, iar prin umilință se adâncește înțelepciunea. Ele se întăresc una pe alta, aducând rugăciunii putere, dând vieții curățenie, înlăturând visarea și risipirea.
Darul lui Dumnezeu întoarce atenția minții și inimii noastre către Dumnezeu și le ține asupra Lui. De aici vine aducerea aminte de Dumnezeu și începutul stării harice. Pomenirea lui Dumnezeu în rugăciune nu este zadarnică, ci duce negreșit la contemplarea lucrărilor dumnezeiești cum sunt: bunătatea, dreptatea, judecata și răsplata. Toate acestea formează lumea lui Dumnezeu sau domeniul duhovnicesc, iar cei râvnitori nu vor fi niciodată nemulțumiți.
Pr. Vecerzan Paul – Parohia Ighișu Vechi
