Mai mult decât nişte nostalgice amintiri
Drag sat transilvănean! Cu ale tale case atât de gârbovite, nu numai de trecerea timpului ci şi de nepăsarea şi de sărăcia oamenilor! Neliniştit şi îngândurat stau şi te întreb: cine ore şi din ce rele gânduri şi motive te-au făcut să arăţi atât de supărat şi de trist! Nu de alta, dar ţin minte că atunci când mai eram încă un copilandru, aveai pământurile frumos şi cu folos lucrate; casele şi gospodăriile bine rânduite, înşirate pe uliţele tale când prea lungi sau scurte, când prea largi sau strâmte, pavate cu prundişul văilor şi râurilor; dezepezite sau măturate şi stropite, seară de seară, de harnicii tăi feciori şi de frumoasele tale fete. Şi mai aveai, satule drag, şi câteva întinse şi înflorate pajişti şi păşuni, iar iazurile tale pline cu peşti arginti şi cu scăldători adânci. Cea mai pogană dintre ele era „La Leasa Morii Moşului Moise”! Bunicul drag al frumoasei mele prietene din lungile şi plăcutele vacanţe şcolare. O plăpândă şi deşteaptă purtătoare a dezmierdatului prenume de „Măciniţa”! Erau acele locuri păstrătoare de statornice şi dragi amintiri, în a căror imagine truncheată şi tristă de acum cu greu pot să întrevăd chipurile plăcute ale bunilor, cuminţilor şi harnicilor mei părinţi, bunici şi străbunici. A acelor vrednici plugari care i-au dat tatălui meu frumosul nume de Ion, iar mamei mele, acela de Victoria.
Aşa bătrâni şi obosiţi precum eraţi de truda câmpului, acum vă odihniţi trupurile mult muncite în „Ţintirimul din deal”. În acel loc care, pe măsură ce casele sunt tot mai uitate şi părăsite, el devine tot mai aglomerat şi îmburuienat. Dealtfe, ca mai toate cimitirele satelor şi cătunelor de pe lungile văi ale Hârtibaciului, Olbocului şi Buiei. De la Ruja până la Stejăriş, Movile, Netuş, Noiştat, Brădeni, Retiş, Ţeline şi Bărcut; de la Ighişu Vechi, Vecerd, Alţîna, Nocrihi, Ghijasele, Ţichindeal, Marpod, Ilimbav, Chirpăr, Săsăuş, Hosman, Cornăţel, Nucet, Caşolţ, Daia, Nou, Roşia, Vurpăr şi până la Mohu; de la Vărd şi până la Veseudul Sărăturilor; de la Mihăileni, Răvăşel, Moardăş şi până la Şeica Mare. Multe dintre ele nişte minuscule nume risipite pe înscrisul hărţilor topografice ale ţării. Dovadă că sunt mai mult decât ocolite de norocul „uitucilor” lor fii, rătăcitori prin lumea largă; că multe dintre mândrele sate transilvane au, de o bună bucată de vreme, bisericile cu preoţi navetişti şi cu enoriaşi care nu le mai pot urca cărările şi scările; şcoali fără dascăli şi elevi; oficii poştale fără poştaşi şi dispensare umane şi veterinare fără medici şi felceri. Vechile şuri stau goale, fără fânuri şi paie, iar grajdurile fără vite. Pământurile fertile, de altă dată, produc acum doar buruieni, iar dealurile sterpe mai păstrează, încă, urmele teraselelor fostelor plantaţii viticole şi pomicole. Acum, multe dintre delniţele şi grădinile legumicole, de odinioară, sunt pline de brusturi şi de scaieţi. Iar când cade întunericul înserării peste Călvasăr, bunăoară, e atâta linişte şi tristeţe încât un amărât de câine, înfometat şi însetat, uitat legat lângă o stupină, latră la luna cerului înstelat. Pentru ca, într-un târziu, de undeva de departe, un şuierat prelung de locomotivă să străpungă întreaga linişte a nopţii, întrerupând brusc armoniosul şi ritmsatul cânt al greierilor.
Peste tot şi peste toate a venit să se suprapună şi această primăvară, neobişnuit de friguroasă, de capricioasă şi de păguboasă! Parcă înadins ca să nu uităm a ne spune, unul altuia: HRISTOS
A ÎNVIAT ! Şi a ne răspunde: ADEVĂRAT CĂ A ÎNVIAT!
Sibiu, aprilie 2017 Ioan Vulcan-Agniţeanul
