O ÎNTÂMPLARE DIN CAUZĂ DE PĂMÂNT ŞI DE COTE

Satul îl plângea pe ascunselea. Femeile îşi înecau faţa în broboada groasă, psalmodind numele celui căzut în bătaia puştii, iar bărbaţii păşeau încruntaţi, cu capul descoperit. Din căruţa rămasă în largul drumului, sus, în Coastă, până la groapă, şase feciori au purtat sicriul pe umeri, urmaţi de copiii cu coroniţe de saschiu luate din coarnele boilor...

Se lăsase apoi aşteptarea lungă. Preotul, ca să umple golul, îngâna o priceasnă monotonă, de nimeni luată în seamă...Privirile se aţintiră pe Raicea, bătrânul, deşirat şi adus de spate, agăţat de parcă de a nu se mai desprinde, de crucea nevestei, stinsă din viaţăîn vara în care se petrecuse necazul, iar acum, lângă mormântul ei, nu pentru el pământul se deschise din nou, ci pentru fecior, amarul de el, că numai necaz i-a fost dat să poarte prin lume!

Venise în vara lui 56 în permisie. Era primul an în care se treiera grâul la arie, în afara satului, ca să le poată lua, la cote, ţăranilor, grâul. Şi-ntr-una din zile, bătrânul Raicea tocmai treierase şi ca o făcută, îşi întâlnise feciorul la cântar, pe când i se luase toată agoniseala, iar colectorul, în loc de grâu, îi întoarse chitanţa de predare şi el începuse să-i înjure pe toţi comuniştii şi le striga, hoţilor mi-aţi furat agoniseala anului, de ce mi-aţi luat, măi,grâul, de ce?

Şi-atunci îşi văzu feciorul cu arma îndreptată înspre colector, şi-l săgetă apoi tunetul armei, unul şi apoi încă unul, apoi, după o scurtă pauză, alte două...Oamenii s-au dat îngroziţi la o parte, călcându-i în picioare pe cei doi, înlemniţi pentru totdeauna, colectorul şi activistul trimis de la centru... Iar Raicea cel tânăr, cu arma pe braţul stâng sări în căruţa doldora de saci cu grâu, zorind caii spre casă. În drumul cel mare, i se arătă un poliţist cu doi jandarmi, gata să-l împresoare. A fost destul o rafală scurtă ca unul să cadă şi ceilalţi să se împrăştie ca potârnichile. Apoi îşi porni din nou caii, cărând povara de grâu, pe drum fără noroc.

Către seară sosiră întăriri de la raion. Peste sat plutea un nor prevestitor de rele, iar oamenii vegheau temători din dosul porţilor ferecate. Zadarnic zăvorâse şi bătrânul Raicea poarta curţii, că în rafalele automatelor ce se porniseră pe neaşteptate, scândurile se preschimbară în surcele, prăbuşindu-se cu bufnet înfundat, lăsând un gol ce nu se va mai umple niciodată.

Năucit, bătrânul îşi îndemnă fiul să fugă, iar dinspre golul porţii i se ordona să se predea, doar era totuţi soldat ce-şi slujea patria! Intervenise apoi mama sa , îndemnându-l şi ea , rugătoare, să-şi piardă urma la partizani. Îi întinse apoi straiţa cu merinde, pregătită din vreme, şi-atunci feciorul se aruncă înspre şură, iar de acolo, pe drumul Coastei, în goana calului ce-l va duce departe, tot mai departe.

Când tropotul calului se pierduse în hăurile pământului, intră şi bătrânul în casă, aşezându-se pe laviţă, alături de nevastă. Aveau să fie ultimele clipe ale vieţii lor, când vor mai sta împreună, că la scurtă vreme, uşa zbură din balamale, apoi ceva greu se prăvălipeste trupurile lor firave, încremenindu-i la pământ.

Când Raicea reveni din puşcărie, macrina, nevastă-sa era demult dusă în Coastă şi casa o ruină. În sat, o vreme trăise din ce-i aduceau unul şi altul, apoi un nepot din frate îl adunase la casa lui.

Acum, după ani şi ani, Dumnezeu i-a mai înfipt odată cuţitul în inimă. Pe fecior i l-au întors acasă între patru scânduri... Plângea cu fruntea sprijinită de braţul crucii şi totul i se părea un blestem, din cine ştie ce neam adunat.

Dar mulţime îşi pierduse grija, urmărind cum dinspre poalele Coastei urca un bărbat, cu un sac pe umăr, gâfâind sub povara lui. Ajuns lângă sicriu, se lăsă greoi în genunchi, rostogolind grijuliu povara. Pata de sânge rămasă pe umărul bărbatului, sorbită de haina de pănură, da înţeles mulţimii de cum se sfârşise feciorul.

Când sicriul a fost coborât în pământ, a fost rostogolit şi sacul cu pământul îmbibat cu sângele dusului şi cărat de departe, de-acolo unde el căzuse sub gloanţe, ca sufletul să nu-i umble după sângele trupului...Iar pe cruce se însemnase doar atât: Toader Raicu 1929 – 1955.

Memoria satului, desigur, că l-a uitat, aşa cum s-au şters atâtea şi- atâtea, prin hăurile fără de urmă ale vieţii. Dar şi Cântecul partizanilor, auzit de mine cântat într-o noapte, în Coastă, după moartea lui raicea, pare şi el aflat în pragul uitării:

„Ţine, Doamne, partizanii,/ până vin americanii,/ varsă, Doamne, foc şi pară,/ să-i scoatem pe ruşi afară./Pe ruşi şi pe slugile lor,/ c-au pus cote pe popor./Munţilor cu piatră seacă/ nu-i lăsaţi pe-aici să treacă”

Din volumul „Universuri pierdute din Carpaţi”