Ţăranul roman

Bătrânii noştri-n sate, sunt arbori desfrunziţi, Pădure fulgerată, trăsnită, arsă, mută Cu ochii mari-n lacrimi spre ceruri aţintiţi Când sorb încet şi rar din zeama de cucută. Şi-n ochii lor căscaţi sunt două ceruri Cu stele depărtate în hăul amuţit Că frigul din priviri s-a strâns în calde seruri Şi curge printre gene pe-un chip schimonosit. Ce bravi au fost! Acum doar suferinzi… Umbre ruinate, într-o durere mută Nici să-i omori, nu poţi, şi nici să-i vinzi Când mâna lor de muncă, slabă e şi slută. Ca nişte dinozauri plini de frumuseţe Crucea-n patru muchii au dus-o neîncetat În satul lor etern cu datini vechi, măreţe Ca răstigniţi să fie cu vârf şi îndesat. Ţăranu-a fost creştinul, soldatul, talpa ţării… Ce cataclism îl face grabnic să dispară Din satul lui clădit c-o muncă milenară Ca nişte bărci cu grâne în valurile mării? Fie sufletul ţăranului român, binecuvântat Şi să urce neîncetat, pe scări de curcubeu Ca un duh desprins de trup şi neîncarnat În lanul de grâu de pe umerii lui Dumnezeu.