Copilarie transformată în fum

Am văzut azi cum mi se pierd amintirile în fum de tămâie. Cum tot ce consideram mai frumos și mai inocent în existența mea se transformă în cenușă fină și se împrăștie în zarea neatinsă și neștiută. Fiecare zâmbet de odinioară mi s-a transformat în gânduri pesimiste, regrete și mâhnirea neputinței de a schimba un viitor cenușiu. Amintirile senine ale copilăriei au fost azi învăluite în teama unui viitor sumbru. Am simțit azi, pentru prima oară cu adevărat, că satul existenței veșnice, satul copilăriei veșnice, la un moment dat va pieri și va rămâne doar “locul unde odată am...” Cei care odinioară ne făceau să simțim copilăria ca pe un basm se pierd rând pe rând și iau cu ei jocul, povața, grija și poveștile. Din ce în ce mai puține capete albe de înțelepciune, din ce în ce mai puține fețe brăzdate de grija nepoților, din ce în ce mai multă liniște pe ulițele satului. Ni se duc bunicii... străjerii zâmbetelor copilăriei noastre, păstrătorii basmelor sufletelor noastre, creatorii tradițiilor noastre... iar în locul lor râmâne fum de tămâie. În locul lor vin cei cărora nu le pasă de tradiția de altădată, nu le pasă de jocul de altădată, de povață, de grijă, de poveste... sau de amintirile ce mi se pierd în fum de tămâie. În biserică, pe perna cusută de muma și pe pernele cusute de multe mume stau acum necunoscători ai satului, cei cărora nu le pasă de cei care au clădit biserica, au clădit satul și au clădit fiecare om care a copilărit ulițele satului. Mă tem că basmul acesta se apropie de final, însă finalul nu va fi ca în poveștile bunicilor... basmul acesta nu va avea un final fericit. Te iubesc, sat al existenței odată veșnice... te iubesc, dar acum mă doare!

Bogdan Albu