„Camera dinainte…”
Sau cum îi mai spuneau părinţii şi bunicii mei plugari ardeleni: „Camera de curat”. Cea în care se zice cum că “mumă-mea” m-ar fi adus pe lume taman în ziua dedicată dragostei la români, de Dragobete. Ca urmare, într-o astfel de zi, precum cea de vineri, 24 februarie 2017, mi-am adus aminte de o anumită „cameră dinainte”. De acea odaie în care vrednica ţărancă româncă, după ce îşi omeneşte oaspeţii cu fel şi fel de bunătăţi, îşi invită musafirii la o tihnită odihnă.
O cămăruţă tare drăguţă, cu două paturi joase, învelite în călduroase ţoale din a căror ţesătură răzbăteau plăcute miresme de lână scămoşată, toarsă cu fusul din caierul furcii, de îndemânatica ţărăncuţă care răsucea, cu buricele degetelor sale, firele de băteală ale războiului de ţesut. Cel mai paşnic dintre toate războile câte au fost şi sunt în acestă războinică lume ca nelumea! Gospodina pricepută dându-le firelor de in, cânepă şi bumbac un fel de poruncă de a se transforma în transprenta pânză de păianjen a urzelei războiului de ţesut. Acele două paturi de lemn fiind acoperite nu numai cu strijacuri (saltele) pline cu otava ierburilor înflorate, cosite şi uscate târziu în toamnă, la margini de păduri de fagi şi de mesteceni, dar şi cu lipideie (cearşafuri) spălate în apa micului pârâiaş care îşi purta apele subţiri şi repezi prin funduri de grădini cu meri, peri, pruni şi zarzări; paturi cu ţesături zvântate şi înălbite la soare; cu pături grele şi călduroase, ţesute din fire groase de lână netoarsă, numai puţin răsucite; cu perne umplute cu puful fin al penelor de gâscă şi cu pânza feţelor brodate cu modele tare odihnitoare.
În vecinătatea acelei camere de dormit era o „cămară de bucate”, mereu răcoroasă. Cea care îşi avea poliţele încărcate cu borcanele şi sticluţe pline cu toate bunătăţile recoltelor toamnelor, iar în beciul (pivniţa) de sub acea veche casă ţărănească, multe coşuri şi coşuleţe din nuiele împletite încărcate cu mere şi pere dulci, aromate şi parfumate, puse la păstrare peste iarnă pentru a ne linişti dorul de fructe până la coacerea merelor de vară şi începutul secerişului grâului. Săculeţele de pânză, pline cu fire şi petale de busuioc, levănţică şi de sânziene atârnau sub grinzile de brad mult mai bătrâne decât vârsta înaintată a stăpânilor acelei case. Recunosc că şi acum, după trecerea atâtor ani, mă surprind că lăcrimez când privesc pozele cu chipurile tinere ale acelor dragi oameni care nu mai sunt. Iar sfintele icoane de deasupra patului unei odihne de o îndepărtată noapte târzie îmi readuc aminte de ei, Dumnezeu să-i aibă în paza marei Sale mile!
Cum spuneam, toate acestea la un loc îmi aduc aminte de trecutele vremi ale vieţilor oamenilor de demult ai acelor sate şi cătune transilvane. Cele care îşi aveau uliţele şi hudiţele când prea largi, când prea strâmte, străbătute cu plăcere de paşii mei vioi şi tineri. Cei care, între timp, au devenit tot mai greoi şi domoli. Acele drumuri înglodate primăvara şi toamna; prăfuite şi încinse vara; înzăpezite, alunecoase şi friguroase iarna. Întreaga ambianţă patriarhală exprimând atât Dumnezeiasca credinţă a ţăranului român, cât şi bunătatea lui sufletească: liniştea, visarea, bunăstarea şi buna lui rânduială. Aşa cum erau şi bunele şi credincioasele mele gazdele de atunci, de mult de tot. Omenoşii soţi Anica şi Ion. Ea, neîntrecută ţesătoare şi brodeză; vrednică soţie şi bună mamă. El, cojocar „de lux ţărănesc”. Amândoi, locuitori ai unui mândru sat al văii sibiene a Hârtibaciului. Voit nu îţi voi spune numele acelui sat, lăsându-te pe tine cititorule de revistă scrisă pe hârtie să ghiceşti care o fi fost şi încă mai este acel colţ de rai! De prea multă vreme, tot mai pustiu şi tot mai îmbătrânit. Şi în care de mai bine de zece ani nu s-a mai născut nici un prunc. Nu de alta, dar chiar şi în vremurile de demult, cele ale trenuţului „Mocăniţa”, cine avea norocul să ajungă în el, cu căruţa sau cu sania trasă de cai, nu ştia ce se află mai departe sau mai aproape: Sibiul, prin Nucetul-Cornăţelului; Agnita peste hula Veseudului şi Vărdului; Marpodul, Ilimbavul, Chirpărul şi Săsăuşul prin Avrigul şi Arpaşul Văii Oltului, ori Cincul Ţării Făgăraşului, peste colinele, văile şi dealurile line ale Şomartinului.
De toate aceste aparente „nimicuri” ale trecutei mele vieţi îmi este şi îmi va fi tare dor, iar plăcuta lor aducere aminte mă însoţeşte chiar şi într-o zi ca aceea de 24 Februarie. Adică, atunci când l-am cinstit pe chipeşul fecior al Babei Dochia: pe drăgăstosul Dragobete. Pentru că 24 februarie este nu numai „Ziua îndrăgostiţilor la români”, ci şi data calendaristică a ivirii mele în lume. Ca şi a mai multora ca mine. Şi dacă vârsta mea de acum ar fi adunată într-un simbolic buchet de ghiocei, culegătorului i-ar trebui strădania strângerii a nu mai puţin de 82 de fire din această floare nefiresc de albă, de frumoasă şi de gingaşă. Un dar mai frumos nici că se poate oferi de ziua de naştere a oricărui om născut în zodia Peştilor! Doar acei ghiocei timpurii care să trimită friguroasa iarnă la plimbare, lăsând loc primăverii cu a ei creştinească sărbătoare a Învierii Domnului. A mielului sacrificat şi a ouălor roşii de Paşti!
A m i n t i r i: Lemnul vechi al bătrânelor lăcaşuri de rugăciune şi închinare, precum şi cel al gospodăriilor de muncit şi al caselor de „hodinit”, miroase a trecute vremuri şi a viaţă de demult. Aşa se face că, cu timpul, plăcutele amintiri, începând cu cele din anii copilăriei, le „deşertăm” într-un fel de trăistuţă imaginară, cuprinzând şi o parte dintre poveştile şi amintirile bunilor şi cuminţilor noştri înaintaşi: părinţi şi bunici. Totul e, ca la rândul nostru, să lăsăm moştenire simbolica „trăistuţă” copiilor care ne semănă la chip şi la port, şi ne perpetuează atât numele, cât şi talentul, hărnicia, priceperea, omenia, credinţa şi frumuseţea sufletească. Iar ei, la rândul lor, copiilor copiilor lor!
Sibiu, februarie 2017 Ioan Vulcan-Agniţeanul
NR Cu ocazia zilei de naștere, îi mulțumim distinsului jurnalist agnițean pentru frumoasele revelații împărtășite cititorilor Gazetei Hârtibaciului și îi dorim mulți ani sănătoși cu gânduri frumoase, destinate celor dragi sufletului său.
