Pocăinţa (adevăratul sens)
Pocăinţa,
– adevăratul sens –
„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Proverbe 28,13).
Dumnezeu doreşte ca adevărul să locuiască în om (Psalmul 51:6) şi porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască (Faptele Apostolilor 17:30). Păcătosul trebuie mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea poate primi mântuirea prin credinţă, lucrarea harului lui Dumnezeu (Efeseni 2,8-9). Omul credincios trebuie să practice pocăinţa, dacă nu vrea ca legătura lui cu Dumnezeu să se întrerupă (Iov 42,1-6).
Cineva a spus: „M-am pocăit înainte ca să înţeleg bine ce este pocăinţa; dar de atunci, ca om credincios, m-am pocăit de mai multe ori”. Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5:31). „Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă” (Romani 2:4).
Bunătatea Lui nu este meritată de noi, de aceea rezultatul bunătăţii Lui, care este pocăinţa, este un dar. Darul pocăinţei este o schimbare lăuntrică produsă de puterea de convingere a Duhului Sfânt, atunci când adevărul Cuvântului lui Dumnezeu ne este vestit (Faptele Apostolilor 2, 37-38 şi Ioan 16, 7-11).
Ca rezultat al ascultării Cuvântului şi al primirii lui se ajunge la „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul Isus Hristos” (Faptele Apostolilor 20:21); se capătă credinţa că Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre, că El a fost îngropat şi apoi a înviat din morţi (1 Corinteni 15, 1-4).
Pocăinţa face pe om în stare să primească mântuirea; dar este nevoie de credinţa în Domnul Iisus Hristos ca să fie mântuit. Adevărata pocăinţă este totdeauna însoţită de credinţă. Fără pocăinţă este imposibil să ai o credinţă care să ducă la mântuire. Pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul Iisus sunt esenţiale şi nedespărţite în procesul mântuirii.
Întâi să vedem ce nu este pocăinţa.
1) Nu este o întristare, un necaz. „Întristarea după voia lui Dumnezeu aduce o pocăinţă care duce la mântuire”. Întristarea după voia lui Dumnezeu este dată de simţământul vinovăţiei în faţa lui Dumnezeu care duce la pocăinţă (2 Corinteni 7, 9-11). Întristarea în sine însă nu este pocăinţă.
2) Nu este penitenţă. Penitenţa înseamnă acţiunea vinovatului de a căuta să plătească pentru păcat. Este încercarea de a face un efort ca să justifici faptele rele împotriva lui Dumnezeu sau împotriva omului. Dumnezeu însă cheamă pe toţi oamenii la pocăinţă, nu la penitenţă (2 Petru 3:9).
a) Domnul Iisus nu a spus: „Faceţi penitenţă şi credeţi în Evanghelie”. El a spus: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15).
b) Apostolul Petru nu a spus: „Faceţi penitenţă şi fiecare dintre voi să se boteze în Numele Domnului Iisus”. El a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor 2:38).
c) Apostolul Pavel nu a spus: „Dumnezeu a poruncit tuturor oamenilor să facă penitenţă”, ci el a spus: „Dumnezeu a poruncit tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele Apostolilor 17:30).
Dacă penitenţa ar fi pocăinţă, atunci mântuirea nu ar mai fi darul lui Dumnezeu şi nu am mai fi mântuiţi prin har și prin credinţă (Efeseni 2, 8-9).
3) Nu este o reformare, o schimbare.
Reformarea este o schimbare obţinută prin eforturi personale şi pentru propria ta glorie (Iov capitolul 30 şi 31). Reformarea este întoarcere, îndepărtare de păcatele cunoscute sau părăsirea obiceiurilor, a patimilor rele, sau încercarea de a învinge firea veche, sau încercarea de a trăi o viaţă nouă, osteneala de a te corecta.
Lui Iuda i-a părut rău de ce a făcut şi a încercat să se schimbe, dar acest lucru nu a fost de ajuns, nu l-a dus la mântuire şi asemenea eforturi nu te vor duce nici pe tine la mântuire (Matei 27, 3-5).
În al doilea rând, să vedem ce este pocăinţa.
1) Ea este o schimbare totală, profundă şi care afectează trei aspecte:
a) Schimbarea elementului intelectual. Schimbarea minţii (Romani 12:2).
b) Schimbarea elementului emoţional. Schimbarea inimii (Ezechiel 36:26).
c) Schimbarea elementului voinţă. Schimbarea voinţei (Faptele Apostolilor 26:18; Romani 7,18-25)
2) Pilda fiului risipitor este o lucrare perfectă a pocăinţei. Acel fiu, în cele din urmă a avut o minte, o inimă şi o voinţă schimbată (Luca 15,11-18).
a) Elementul intelectual: „şi-a venit în fire…”
b) Elementul emoţional: „am păcătuit!…”
c) Elementul voinţă: „mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu…”
Pocăinţa este o schimbare deplină. Fiul risipitor a cunoscut această schimbare. Schimbarea minţii lui a influenţat, a determinat schimbarea inimii; iar schimbarea inimii a influenţat şi a determinat schimbarea voinţei. Nimeni nu poate fi mântuit până când nu vrea el să fie mântuit (Apocalipsa 22:17).
Pocăinţa a fost propovăduită în Vechiul Testament înaintea naşterii Domnului Iisus, şi a fost propovăduită în timpul vieţii şi activităţii Domnului Iisus.
Ea a fost propovăduită la Cincizecime şi după acea zi de revărsare a puterii Duhului Sfânt.
Citim în Sfânta Scriptură că Iuda s-a căit: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 de arginţi, zicând:Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27, 3-5). Nu s-a pocăit. Și exact pentru acest motiv a ajuns la sinucidere.
Ce este regretul și care este diferența dintre regret și pocăință? Regretul este atunci când omul înțelege greșeala lui, când înțelege că a greșit, că a păcătuit, îi pare rău pentru faptele sau gândurile sale, în general pentru modul de viață pe care l-a avut în trecut. Acesta este regretul. Însă aceasta nu este pocăință. Sau am putea zice că este o pocăință incompletă.
Pocăința nu înseamnă doar să înțelegi greșeala din trecut, ci și să începi procesul de schimbare. Iuda a înțeles că a greșit, dar nu a completat pocăința sa, nu s-a schimbat, a rămas în tristețea pe care i-a provocat-o simțământul păcatului lui, având ca rezultat împingerea sa în deznădejde.
Pocăința are, așadar, două direcții. Una către trecut, și alta către viitor. Te pocăiești pentru greșelile trecutului și, în același timp, crezi și încerci să devii al lui Hristos. Pocăința este o mișcare dinamică, nu e ceva static. Am făcut o greșeală și o accept. Nu! Am făcut o greșeală, o accept și, mai mult, o depășesc. Nu rămân acolo, nu cochetez cu păcatul meu, ci-l spovedesc, și mai mult, privesc înainte, spre viitor.
Pocăința înseamnă nu doar evitarea răului, ci și facerea binelui. Vedeți în spitale, când merge doctorul la un pacient, îl examinează și constată boala. Pacientul nu spune nimic, nu are nici un rost să zică. Știu că am o problemă cu stomacul meu. Știu aceasta, însă de acum va trebui să încep procedura de vindecare.
Cunoașterea problemei nu rezolvă problema însăși. Este primul pas, însă nu ajunge. Va trebui să încercăm să rezolvăm problema, până va exista un câștig. Așa și aici, faptul că admit că sunt iubitor de arginți este un început. Însă acest lucru nu înseamnă pocăință. Pocăința va fi întregită atunci când voi începe să cultiv milostenia. Biserica noastră, vedem, ne scoate în evidență atât de mult pe Sfânta Maria Egipteanca, încât unii părinți o numesc „pocăința întruchipată”. Cu alte cuvinte, ea este persoana care a demonstrat într-adevăr ce înseamnă să te pocăiești.
Și-a recunoscut păcatul și a luat hotărârea de a se schimba. Nu a rămas neclintită, ci a început un proces de descoperire a lui Hristos. Din păcatul desfrânării, trece în viață feciorelnică, din asediul clienților ei, trece în asediul iubitului sufletului ei, Hristos. S-a apropiat de Hristos, L-a dorit, și-a întors dragostea ce o avea înainte pentru desfrânare, către Hristos, către feciorie. Observăm, așadar, că pocăința nu a fost doar pentru un moment, ci a reprezentat o încercare continuă de descoperire a harului, a lui Hristos.
Noi însă, se vede de multe ori că facem invers. Facem un păcat, îl spovedim, iar după puțin timp iarăși cădem în el. Iar acest proces durează ani întregi. De ce?Pentru că nu avem pocăință, ci regret. Recunoaștem că am greșit, dar de la acel punct nu începem procesul de vindecare a greșelii.
Sfintele Paști înseamnă trecere. Iudeii serbau trecerea din robia egipteană, prin Marea Roșie, în libertate, în pământul făgăduinței. Acum și noi serbăm Paștile. Noi însă sărbătorim ceva mai profund și esențial, ceva ce s-a petrecut prin harul Domnului nostru Iisus Hristos. Sărbătorim trecerea de la păcat – din întuneric, la Lumina lui Hristos.
Învierea Domnului, așadar, am putea spune că înseamnă pocăință. Învierea noastră personală este pocăința noastră. Sfinte Paști cu bucurie! Cu alte cuvinte, pocăință bună! Și când Paștile înseamnă pocăință pentru noi, trecere de la întuneric la lumină, atunci ele sigur înseamnă și mântuire.
Parohia Noiștat
Preot Ionuț Popescu
