O posibilă poveste eminesciană adevărată

Se povesteşte cum că Dumnezeu şi Sfântul Petre, cutreierând satele Moldovei de Sus, obosiţi precum erau de atâta drum lung şi anevoios s-au oprit în pragul unei case. Părea a fi a unor oameni vrednici, înstăriţi şi cumsecade. Era într-o noapte lungă şi geroasă de iarnă. Frigul le pătrunsese de-a binelea în oase. Bat discret cu toiagul în poartă, stârnind lătratul arţăgos al câinilor de pază, peste care se suprapune întrebarea domoală a stăpânului acelei case: „Cine-i, acolooo”!?. „Oameni buni”!, răspund drumeţii cu blândeţe. „De-i aşa, precum spuneţi, poftiţi, intraţi. Câinii nu vă vor face nici un rău”.

Curând, se aştern în tihnă la vorbă, despre una, despre alta, gazdele poftindu-i la cină, stăpânul casei rostind „Tatăl Nostru”. Apoi, soţia lui le aşterne patul unei bine-meritate odihne, urându-le noapte bună.

În dimineaţa zilei următoare servesc micul dejun tot împreună. La plecare, tinerii soţi le pune drumeţilor, într-o trăistuţă, câte ceva de-ale gurii, urându-le ca bunul Dumnezeu să-i aibă în paza lui. Mulţumindu-le pentru frumoasa găzduire musafirii se aştern din nou la drum. După o vreme, Sfântul Petre prinde a-L ruga pe Dumnezeu:”Vredniceşte Doamne pe tinerele şi bunele noastre gazde cu ceva tare plăcut!”. „Dar ce să le dăruiesc?. Nu ai văzut că aveau toate cele de trebuinţă”!. „Dă-le, Doamne ceva de suflet. Ceva de care tare să se bucure”, spuse Petre.

După un an, în acea casă avea să se nască un băieţel tare chipeş. Era cel care avea să devină Luceafărul poeziei româneşti, MIHAI EMINESCU.

(Inspirată după o scriere a prozatorului Geo Bogza, 1908-1993)

Ioan VULCAN-AGNIŢEANUL