Constructorii: povestea unei expediții în Nocrich

Nocrich e un sat micuț așezat în valea Hârtibaciului, cu doar 2.800 de locuitori. În schimb, are o istorie bogată: a apărut înainte de 1200, a fost reședință a Scaunului Nocrich, iar Samuel von Brukenthal s-a născut aici. Sașii din zonă au avut un impact enorm în dezvoltarea localității, chiar dacă, în prezent, locuitorii sunt majoritar români.

Principala atracție e Ansamblul Bisericii Evanghelice fortificate, aflată pe lista monumentelor istorice. Deși majoritatea fortificațiilor au devenit ruine, câteva bastioane încă se mențin în picioare.

În apropiere se află și un monument de 2,5 metri dedicat eroilor din Al Doilea Război Mondial, iar satul e mărginit de dealuri pitorești.

Din 2010, în spatele Bisericii Fortificate, funcționează Centrul Cercetășesc ”H.C. Habermann”. Cercetașii reprezintă cea mai mare organizație de educație non-formală și dezvoltare a tinerilor din țară, cu aproape 5.000 de membri voluntari.

Centrul Cercetășesc de la Nocrich a apărut cu sprijinul lui H.C. Habermann, un saș din zonă plecat afară, care a dorit să contribuie în educație și promovarea tradițiilor din satele sășești. În schimbul unei donații anuale generoase, cercetașii își permit să închirieze o casă și terenul înconjurător de la Biserica Evanghelică.

Centrul a devenit în scurt timp un proiect dezvoltat organic de către voluntari veniți de peste tot din lume. Voluntarii își spun ”Familia de la Nocrich” și e compusă din tineri veniți din Argentina, Costa Rica, Olanda, Portugalia, Franța, Germania sau diferite orașe ale României.

Pe lângă donația lui Habermann, tinerii voluntari mai atrag fonduri prin scrierea de proiecte. Toate aceste resurse sunt gestionate de un director al centrului care are doar 21 de ani.

Prin urmare, Nocrich a devenit un reper important al cercetașilor. Tatiana Cuadra este o studentă la drept din Costa Rica, iar în urmă cu un an și-a propus să ajungă la Nocrich pentru a face voluntariat. A făcut un proiect pe Indiegogo - ”Fly me to Nocrich” - pentru a strânge bani de vize și bilet de avion. Chiar dacă nu și-a atins targetul, a reușit în cele din urmă să ajungă în satul din Transilvania, iar pentru ea această experiență e un vis împlinit.

La fel ca ea sunt și tineri din alte țări care vin cu propia lor cultură și formare, dar își pun toate aceste calități în comun pentru dezvoltarea unor proiecte și a tinerilor cercetași din România. La Nocrich, în această vară va avea loc un camp național dedicat temerarilor (copiii cu vârste între 10-14 ani), iar un text despre Hike-ul de Nocrich a devenit subiect de Evaluare Națională într-o variantă propusă de Minister în acest an. Sunt doar o parte din proiectele care atrag cercetași din toată țara către localitatea aflată lângă Sibiu.

Unul dintre proiectele scrise de tinerii voluntari de la Nocrich prin programul Erasmus+ EVS "Find your talent" a fost un camp dedicat construcțiilor cercetășești, iar asta m-a atras și pe mine aici.

Concret, am vrut să aflu cum pot ridica construcții cât mai ample din materiale cât mai simple. Principala lecție pe care am învățat-o e că ai nevoie de doar lucruri simple pentru a reuși: lemn și sfoară. Din aceste două lucruri, timp de două zile am ridicat mese sofisticate, catarge, porți, podețe, vatră, umbrar, leagăn, structură pentru hamace, etc. Practic, am amenajat un întreg complex sub cerul liber. Un adevărat hotel de mii de stele.

Așadar, ce construim mai departe?

În ultima zi a campului, după ce majoritatea participanților plecase, am mers să explorez dealurile din jurul Nocrich-ului pentru a găsi răspunsul la această întrebare.

Am plecat mai întâi spre râul Hârtibaciu, pe care l-am găsit mai mic decât mă așteptam, dar cu o albie mult mai mare. Asta m-a făcut să înțeleg că, în ciuda, micilor lucruri pe care încercăm să le ridicăm și uneori nu reușim, avem potențialul de a clădi lucruri mult mai uriașe, care dăinuie mai mult timp. Trebuie doar să găsim acel torent care să ne facă să explodăm și să scoatem la suprafață potențialul din noi care a rămas închistat în interior din cauza prea multor răni nevindecate. Iar când vom reuși asta, vom umple albia întregului râu și vom construi cu adevărat ceva durabil și frumos.

Am urcat mai departe spre dealuri, cât mai sus, pentru a putea cuprinde dintr-o privire toată localitatea. De când am fost în Viena, mi-am dat seama că, în orice loc în care ajung, îmi doresc să urc în cea mai ridicată zonă pentru a privi imaginea de ansamblu și nu doar micile detalii. Ador panoramele. M-am întors și am urcat pe dealurile împădurite. La adăpostul umbrei, cred că mi-am dat seama ce vreau să construim.