Haiducii și hârtibăcenii

Haiducul Budac

Haiducia este un fenomen agreat de populaţiile oprimate, devenind semnificativ nu doar în România, ci şi în teritoriile Albaniei de astăzi, Croaţiei, Serbiei, Slovaciei, Bulgariei, Greciei şi Ungariei (până la 1867), ţinuturi ocupate de Otomani şi Habsburgi. Haiducii beneficiau de pe urma unui sentiment antistatal, care a supravieţuit în popor, parţial, decăderii imperiilor multinaţionale și unor mari diferențieri sociale sesizate în conștiița modernității. Haiducia nu este doar un fenomen social, ci şi unul naţional, mai mult chiar, o stare de spirit, un conflict interior cu sine sau cu alţi semeni, cu natura prietenă sau ostilă, punte între sublim şi infam. Dacă căutăm corespondenţe europene, în afară de cetele de haiduci din Balcani, sunt replici mai vechi sau mai noi, precum spaniolii ce luptau în gherilă împotriva lui Napoleon, cărbunarii italieni luptând cu austriecii, sau partizanii ruşi, iugoslavi, ucrainieni. Şi haiducii români au luptat alături de ţărani, soldaţi şi boieri pentru cauza nobilă a ţării unde trăiau, demonstrând că haiducia nu trebuie văzută doar ca un fenomen conflictual între săraci şi bogaţi, în care haiducul se comportă ca un redistribuitor al binelui şi bunurilor materiale. Prezenţa lor în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania este menţionată în a doua parte a sec. XVI, prin acţiunile lui Baba Novac (care a luptat alături de Mihai Viteazul, conducând oastea de mercenari), fiul său Gruia (legendarii Novăceşti) şi Iorgu Iorgovan: ei sunt războinici, la origini ostaşi lefegii. Soldaţi care sau transformat în „tâlhari” au existat şi în răscoala seimenilor din Ţara Românească (1653–1655), în urma jafurilor şi crimelor făcute de aceştia, au fost numiţi în pravile: „jăfuitorii cu arme”. Abia în sec. XVIII, afirmă istoricul Mihaela Grancea, „haiducia a devenit un fenomen social, dobândind justificări justiţiare, motivaţii antifanariote şi antiotomane”, ca urmare a contaminării culturale provenite de la haiducii din sudul Dunării, pe calea contactelor neîntrerupte cu aceştia. În Transilvania acest fenomen social justiţiar este motivat de opresiunea imperialilor Habsburgi. S-au implicat în acţiuni armate majore, în nordul Transilvaniei, unde Pintea Viteazul se alătură cu haiducii săi mişcării lui Francisc Rakoczi al II-lea, când sfârşeşte împuşcat în lupta pentru Baia Mare, şi în zona sud – dunăreană, unde haiducii participă la răscoalele antiotomane şi la războiul ruso-turc din 1806 -1812, (Iancu Jianu, alături de haiducii săi, luptă în conflictul militar cu turcii la Vidin (1809), dar se implică şi în acţiunile conduse de Tudor Vladimirescu). Acţiuni armate, de asemenea amploare, nu vor mai fi în următoarele decenii; „loviturile” vor avea un caracter sporadic şi sezonier, iar jaful părea să fie singura raţiune de a acţiona. Pentru perioada de început a sec. XIX fenomenul haiduciei ia amploare intr-o asemenea măsură că se poate vorbi „chiar de o modă”. În a doua jumătate a sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX, presa, avidă – şi atunci! – după senzaţional, a fost cea care a dat notorietate unor “bandiţi”sau „tâlhari de drumul mare” precum Dragoş Costache, Iorgu Serdaru, Zdrelea şi Mărunţelu, Ion Florea, Pantelimon ş.a. . Cu o anumită notorietate au fost Pantelimon (a operat în zona Neamţ), Gheorghe Coroiu, Vasile Ştefan Terente care a „acţionat” în zona Deltei Dunării, dar şi în Bulgaria, Grecia, Iugoslavia.

De asemenea, şi în Transilvania au existat astfel de figuri interesante. În pădurile din preajma oraşului Sighişoara, de la Hula Daneşului, “a existat un haiduc – Zaharia sau Zia – care îi jefuia doar pe maghiari, distribuind apoi bunurile furate românilor din judeţul Mureş (din Daneş, Laslea şi Hoghilag)”. Despre calul acestui personaj, Armăsar cu steaua-n frunte, negru sprintenel / Ager şi cu coama lungă / Sar în foc cu el, se spune, că la trei zile de la împuşcarea haiducului, a fost găsit mort pe mormântul acestuia. În pădurile comunei Hoghilag a trăit şi haiducit Onu, „spaima grofilor şi a baronilor saşi”. Şi acesta îi ajuta pe românii săraci şi pe ţiganii cu familii numeroase. În Biertan a trăit Tocănel, care ducea o viaţă dublă fiind „ceteraş în sat şi haiduc în pădure”; a acţionat în pădurile din Fetea Biertanului, în Valea Lacului, în apropierea oraşului Agnita. Despre haiducul Bălan, care ar fi operat în sudul Transilvaniei între anii 1935–1940, în apropierea aşezărilor săseşti din zona Braşovului, Sibiului şi Mediaşului (pădurea Buzdului), se afirmă că era“foarte iubit de toată lumea... împărţea bunurile jefuite ţăranilor din Buzd, Brateiu şi Alma”.

În acelaşi timp, în discursul popular se creează o confuzie, haiducul devine „hoţoman” iar tâlharul este haiduc; în logica populară, semnificativ este actul de răzvrătire împotriva ordinii sociale, eliberarea de jugul opresorului. Tâlhăria era percepută nu ca infracţiune, ci ca formă a răzbunării, care îl afecta emoţional doar pe cel bogat, pe cel care reprezenta autoritatea statului opresor. În acest fel, în imaginarul social, haiducul devine din marginal, centrul, eroul, salvatorul nedreptăţiţilor. Personajul capătă o dimensiune mitologică, verificată prin supradotarea manifestată în faţa duşmanului generic, întotdeauna format din grupuri şi care impune doar prin număr: cete de turci sau tătari precum „un roi de albine” sau potera. Construcţie mitologică având la bază curajul haiducului, singurul capabil să înfrunte autoritatea statului opresor, intimitatea fugarului cu natura, codrul, unde de veacuri românul asuprit şi-a găsit protecţie, învăluit cu misterele pădurilor şi văilor de unde apare, niciodată nu şti când, salvatorul care face dreptate! Şi apoi dorul – pe care Constantin Noica îl identifică ca fiind contopirea durerii cu plăcerea, izvorâtă din durere – stăpânind peste o societate mereu în aşteptare, şi care umple sufletul plugarului, istovit, prea flămând, izbucneşte în plâns, blestemând, chemând în vers şi cânt, haiducul, salvatorul! Alteori, după dispariţia haiducului, totul se îmbracă în doliu şi jeleşte pe cel de neînlocuit; îl plâng săracii, potecile, izvoarele, calul şi armele; tot universul a amuţit, e tăcere...pâna când dorul din nou izbucneşte în cuvânt şi sunet „insule plutitoare în infinitul ocean al Tăcerii” şi plămădeşte imaginarul prin care mitul se împletește, înviorând comunitatea, prin apelarea la cei mai sigur pentru omenire, credinţa! Lupta pentru identitate naţională avea nevoie nu doar de măsuri politice sau documente istorice (indispensabile, bineînţeles!), ci şi de sufletul românilor, altfel ce ar fi naţiunea?! Cântecul bătrânesc, supranumit balada populară, din care face parte şi cea cu temă haiducească, este o parte din sufletul românesc în a cărui conştiinţă naţională şi mitul haiducului ţine treaz simţul istoric. „Cântecul, ca artă care tălmăcește cel mai bine adâncurile subconștientului, revelează și ceea ce… numim orizont spațial al inconștientului. (…) Cu acest orizont spațial se simte solidar ancestralul suflet românesc”. Gena naţională a existat în românii veacurilor trecute (indiferent cum erau numiţi), fără a putea fi clonată, naţiunea născându-se la vremea potrivită; să nu ne mai plângem că suntem o naţiune tânără, dimpotrivă, să fim bucuroşi! Din câte ştiu, tinereţea este cea caracterizată plină de vigoare şi optimism! Viitorul nu ne stă în faţă ca să-l privim (doar!), nici să ne minunăm, acesta ne stă în faţă ca să-l construim! „...gândirea istorică se naşte pe tărâmul memoriei şi depinde de procedurile mentale prin care rememorarea şi reprezentarea trecutului capătă ca funcţie orientarea culturală în prezent a vieţii umane. Rememorarea trecutului este o condiţie necesară pentru a oferi omului un cadru cultural de orientare, care deschide perspective viitoare bazate pe experienţa trecutului.”

Un caz interesant al fenomenului haiduciei s-a petrecut la cumpăna veacurilor XIX şi XX în vecinătatea Hârtibaciului, Ţara Oltului, mai exact localitatea Cârţişoara, locul de baştină al vrednicului român Badea (Gheorghe) Cârţan. Aici vede lumina zilei, pe 20 iulie 1873, Andrei, cel de-al treilea fiu, din opt, al familiei Budac Zenofie și Elisaftei. Cum se întâmplă de obicei în determinarea vieţii de haiducie, o criză de nedreptate iscată în viaţa tânărului de 18 ani, atunci când un negustor refuză să-i dea briceagul pe care Andrei l-a plătit, este momentul declanşator al dorinţei de a curma orice nedreptate. Trecând munţii în Ţara Românească, nedreptăţile celor din jur nu îl ocolesc, astfel asocierea cu haiducii lui Tican, care acţionau în zona Rucărului de Argeş, este următorul pas în ale haiduciei. După moartea şefului “bandei” Andrei Budac preia conducerea. El acţionează atât în Ţara Romînească cât şi în Ardeal. “N-avea lipsă de paşaport. Codrii erau ai lui şi el al codrilor”. Presa vremii, relatează despre isprăvile haiducilor lui Budac, chiar şi acţiuni petrecute în intimitatea grupului, precum moartea lui Nicolae Veza, „tovarăş” al celor din grupul lui Budac, se pare, împuşcat în urma unei altercaţii provocate de nemulţumirea „la împărţirea unor lucruri furate”. În timp ce Jandarmeria Făgăraşului organiza „în mare secret” acţiuni pe teren pentru prinderea „tâlharului”, haiducii mult râvniţi – pe capul lor autorităţile au pus un preţ de 2000 coroane – furau din curtea Jandarmeriei din Arpaşul de Jos porcul ţinut de aceştia pentru îngrăşat, din care, o parte au atârnat pe peretele cazărmii alături de un bilet prin care, jandarmii au fost invitaţi să guste din carnea porcului şi să-şi păzească gospodăria. Se observă, în anul 1911, intensificarea căutărilor haiducilor lui Budac, întotdeauna calificaţi „hoţi”, „tâlhari”, dar şi apariţia informaţilor despre aceştia, în presă, într-un ritm mai alert. Strângerea cercului în jurul lui Andrei Budac se finalizează în scenariul binecunoscut sfârşitului celor ca el, prin – l-aş numi – ritualul trădării. Oamenii puternici nu pot fi doborâţi decât prin trădare! Este cel mai înjositor act săvârşit în istoria omenirii din cele mai strălucite tronuri şi cabinete până în cel mai neînsemnat bordei. Budac, sfârşeşte sub gloanţele jandarmilor în localitatea natală în noaptea de 30 ianuarie a anului 1912. În memoria localnicilor și a celor din împrejurimi, Budac are soarta haiducului clasic; la fel, în imaginarul comunităţilor de pe Valea Hârtibaciului el este perceput ca susţinătorul săracilor, justiţiarul oropsiţilor, ocrotit de codru şi trădat de apropiaţi. Impactul emoţional la moartea haiducului a fost atât de mare şi pentru hârtibăceni încât, după aproximativ o lună de zile, ziarul Tribuna Poporului, care apare la Arad, publică în paginile sale „Cântecul haiducului Andrei Budac de pe Ţara Oltului” compusă, după cum se specifică la finalul textului, de Simion Avram şi Andrei Muntean, „juni din Vărd, valea Hârtibăcelului”. De la primele versuri, textul pune în opoziţie protecţia pe care o oferă codrul haiducului şi mişelia vânzării de către o rudă apropiată. Jalea cuprinde munţii, pădurea, care manifestă tristeţe în lipsa celui care poate să mânuiască armele. Suferinţa celor mulţi este transferată naturii, a cărei „jele” este strigătul disperării unei naţii, îndosite în cotloanele istoriei şi care se agaţă de orice manifestare care iese din sfera supuşeniei; răzvrătirea aparţinea curajoşilor, aceştia erau altfel decât majoritatea! De aceea poporul de jos le-au cântat în versuri faptele şi viaţa, opere care descriu cursul unei vieţi ce s-a desfăşurat după visul şi nevoia celorlalţi. Chiar în zilele noastre amintirea lui Budac este vie, nu doar în Cârțișoara; locuitorii satului Poeniţa îţi indică cu precizie: „Pe aici era o potecă şi sus, în vârful potecii, era un păr unde avea Budac culcuşul... aici venea să se ascundă”.

În concluzie, Haiducul întruchipează două personaje: justiţiarul şi tâlharul. Le vom putea separa vreodată? Unii, sunt oşteni viteji, luptă alături de personalităţi importante ale istoriei noastre. Datorită nedreptăţilor pe care le văd în jurul lor, sau le trăiesc personal, haiducii îşi părăsesc casa, familia, prietenii, alegând să trăiască în codrii seculari de unde, în momente prielnice, atacă pe cei bogaţi, le fură ce au mai de preţ, împărţind parte din pradă celor sărmani. Uneori fac crime, trăiesc ursuz, petrec îndelung, înşeală, prădează pentru ei. În oricare situaţie, pentru faptele lor răspund în faţa legii: unii ajung la groapa ocnei, alţii primesc pedeapsa capitală. În imaginarul social, haiducul este găzduit și protejat ca un personaj pozitiv, de-aici, precum din codru, revine prin cântece, versuri, romane, discursuri, scenete sau imagini, recent și în spoturi publicitare, creionând personajul istoric-fantastic, real-ireal fără care memoria și cultura noastră ar fi mai sărace.

Cântecul haiducului Andrei Budac de pe Țara Oltului: O, voi brazi ai codrului / Și voi munți ai Oltului,/ Că voi la nime n-ați spus/ C-aveți pe Andrei ascuns./ Și jandarmii v-au pătruns/ V-au pătruns și l-au ajuns./ Andrei cu haiducii/ Toți din Țara Oltului /Toți în munte au sălaş/ La jandarmi li-e fac năcaz, /Jandarmi umblă câte șasă /Ei în crâșmă după masă/ Și de jandarmi nu le pasă. /Jandarmi umblă câte zece/ Budac în crâjmă-și petrece./ Și când gândesc să-l apuce/ El săgeată-n codru fuge,/ Iar brazii și cetera/ Îi fac largă cărarea,/ Jandarmii nu-l pot afla./ Codru-n brațe îl cuprinde Jandarmii nu-l mai pot prinde/ Iar Andrei dac-a aflat/ Că jandarmii l-au lăsat/ El voios s-a tras la sat,/ Cu-n văr bun în crâjm-a stat./ Iar văru-so pentru bani/ Îl vându mări la dujmani /Și cu rele-nșelăciuni / Jandarmii l-au prins în mâni,/ L-au vândut pe subt ascuns/ C-un glonț negru l-au pătruns,/Și ca să nu le mai scape /I-au mai tras vre-o șase-n spate./ Codrul greu începe a plânge/ Iar Budac se scaldă-n sânge. /Jele-i, doamne, cui i jele/ Jele-i doamne muntelui /De armele lui Andrei /Jele-i frunzuții de fag/ De armele lui Budac/ Că le plouă și le ninge/ Și n-are cine le-ncinge./ Suspină și cetera/ Că n-are cini le purta/ Că, vai, cine le-a purtat/ În pământ e îngropat./ Oltul merge și suspină/ Pe Budac aștern țărână,/Oltul merge spumegând /Căci Andrei e în pământ Și la lume-i pare rău/ Că el n-a făcut nici rău, /Pe bogați i-a supărat/ Pe săraci i-a ajutat,/ Bogații se veselesc/ Iar săracii îl jelesc.

- Compusă de Simion Avram și Andrei Muntean, Juni din Vărd, Valea Hârtibăcelulu

Gavril Iosif Sinai