Gând şi rugă pentru EMINESCU
Am mai spus-o şi o repet. Nimeni nu ne obligă să scriem. Atunci când o facem, să o facem pe propria noastră răspundere şi să ne-o asumăm. Dar, Doamne, cum poţi să-ţi asumi o răspundere când va trebui să abandonezi profanul şi să intri în sacralitate?
Căci vorbind despre Mihai Eminescu, vorbeşti despre lumea îngerilor lăsaţi prin poeziile lui în inimile noastre pentru ca să devenim licurici, lumânări sau torţe în împărăţia literelor. Pentru că vrem - nu vrem, toţi care încercăm să ne jucăm serios cu cuvintele purtăm gena numită Eminescu. Am citit undeva (nu mai ştiu unde) că un popor poate fi cunoscut bine numai prin zeii lui. Zeul literelor române, Cuvântul în Sine, Geniul sau Divinul cum se spunea în vechime, e Mihai Eminescu. Poeziile lui ne droghează cu starea pură a sublimului ca să trăim în duhul rugului aprins. Cel ce „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“ nu este altceva, aşa cum ne spune Ţuţea, decât „o sumă lirică de voievozi“ iar Nichita Stănescu că „El este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază“ sau că „El, domnia sa, a mutat înlănţuirea noţiunilor simple, le-a mutat într-o sinteză ce ne cucereşte timpanul de aramă, ce ne sporeşte cu linişte şi cu visare grăbita bătaie a inimii. Şi a lacrimilor lucrurilor“. Adevărat, chiar prea adevărat, căci mărgelele lacrimilor lui au format curcubeul românesc ca o legătură veşnică cu cerul. Clopotul din catedrala gurii lui a amuţit pe 15 iunie 1889 – pierzându-se pe sine, ne-a înălţat pe noi, punându-ne efigie pe suflet cuvântul din lumi necunoscute nouă până la dânsul. Ne-a îndoctrinat, învăţându-ne cu aspaţialitate şi atemporalitate: „Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte“. Dintre toţi pământenii deveniţi zei, dar mai ales din acest neam românesc, în tine cred cel mai mult şi te rog:
„Eminescuieşte-ne, poete, cu o fărâmă din nemurirea ta,
auzitorule al graiurilor celor neauzite,
luceafărule al luminii celor neluminaţi,
învăţătorule al cuvintelor celor neînvăţaţi,
pentru că tu nu ai fost doar OM
Ci, o NAŢIE întruchipată în OM.
Eminescuieşte-ne, poete, cu o fărâmă din nemurirea ta,
descoperitorule al limbii noastre literare,
întemeietorule al conştiinţei noastre naţionale,
pentru că tu eşti geniul distilat
în parfumuri de crini sacrosanţi
Şi pulverizare de îngeri în fibra poporului român“.
Destinul lui M. Eminescu este destinul poporului român. Ar trebui să ne numărăm anii de la naşterea sa. Viaţa lui pământească a fost străfulgerată de două iubiri devoratoare: iubirea faţă de cea care i-a dat viaţă, mama sa, şi iubirea faţă de Veronica Micle. Nichita Stănescu ne spune că ar trebui să se numească Veronica Eminescu. Pentru că aceasta declara că „preferă să fie metresa lui Mihai decât femeia unui prinţ“. Harieta, sora poetului scria că „Mare nenorocire a mai fost femeia aceasta pe capul lui Mihai şi se vede că s-a pus să-l scoată la capete. El o crede şi plânge“. De aceea Nichita spune atât de frumos: „Lacrima lui Mihai Eminescu a spălat nu numai trupul Veronicăi, ci şi toate trupurile femeilor iubite din această ţară“.
Această Marie Magdalenă autohtonă a fost convertită la nemurire alături de iubitul ei. Pentru că în ciuda tuturor clevetirilor, ea a trăit alături de Eminescu, pe care-l alinta cu numele de Emin, l-a atins, l-a iubit şi a murit după câteva luni în acelaşi an, 1889.
„Eminul meu cel dulce, mi s-a făcut jale de tine că suferi singur, fără ca o mână cu durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o împărăţie“. Cine i-a mai spus lui Mihai Eminescu în timpul vieţii lui cuvinte atât de adevărate? Cum să nu viscolească din catedrala sufletului său cu metafore căutând nemărginirea nemărginirii?! Vom citi întotdeauna versurile lui cu arome parfumate, pe note din faguri de miere şi le vom îngropa în scorburile sufletelor noastre. Destinul lui e patria noastră plantată cu raze de lună din care cresc lăstari altoiţi cu luceferi... Şi ne va fi dor, din ce în ce mai dor de Mihai Eminescu
„Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă...“
Din „lacul codrilor albatru“
Pururi oglindindu-te,
Zborul tău de şoim şi astru
Pururi înălţându-te,
Tu, Luceafăr limbii noastre
Pururi astrucându-te,
Candelă în nopţi albastre
Pururi nemurindu-te,
Şi-n ecou de nemurire
Pururi risipindu-te,
Cu privirea ta cea rece
Pururi depărtându-te,
Din lăcaş veşnic de zei
Pururi adumbrindu-ne,
Laşi parfum tainic de tei
Pururi parfumându-ne,
Geniul tău de neatins
Pururi otrăvindu-ne,
Cerul tău de necuprins
Pururi umilindu-ne...
Ioan Gligor Stopiţă
