Naşterea cerească

În pârga dimineții atârnă ciorchinii amintirii. E toamnă bogată plină cu rod. Grâul curge în saci. E liniște. Oră de rugăciune. O văd pe bunica cu brațele ridicate lângă piramida de grâu mulțumind Dătătorului de viață pentru pâinea cea de toate zilele. Se va alege grâul de pleavă, îmi zicea, și atunci spicele vor avea întâietate în fața puzderiei, a vânturăturii. Se aprinde lămpașul. Lumina se revarsă cu repeziciune. Focul arde în cămin. Bulgării de jar, pâini de casă pe vatră, strălucesc în ochii bunicului. Câte povești se ascund în casa bunicilor! Ce căldură sănătoasă! Nu poți confunda alunecarea condeiului pe foaia de scris, scârțâitul specific, elegant pe care îl face, cu răceala tastelor, apăsare comună pe litere gata scrise. La fel nu poți pune laolaltă căldura vetrei și lumina lămpașului, toată atmosfera de basm, cu puterea lucșilor, lei în captivitate, care se zvârcolesc în vâltoare. Dincolo se deschide libertatea copilăriei ca sămânță a Edenului, magie, o lume cvadridimensională înnobilată cu miracol. Dincoace, în lumea tridimensionalului de azi, desacralizat, decăzut, evenimentele se petrec alarmant, alunecarea e definitivă, ireparabilă, o dinamică fără aproapele. Dramele cad peste omul nou ca ploile de vară și îl încovoaie. Ce s-a întâmplat? Unde a dispărut rugăciunea bunicii? Unde a dispărut candoarea? Unde sunt manuscrisele, hărţile care se desenau pe pereţii casei bunicilor când focul ardea cu dragoste în sobă şi toţi ne strângeam pe la case de Crăciun, îndulcindu-ne inimile cu bucuria revederii şi trăirii speranţei şi a iubirii christianice?

Curgeau zile neobișnuit de dulci ca poamele coapte în grădină toamna. Câtă pârguire! Frumusețea mă umplea. Era lună plină în inima mea. Cu bunicul de mână căutam cu degetul în noaptea înstelată colțul de rai - strălucitoarea stea a nașterii Mântuitorului. Bolta era o grădină mai mare decât aveam noi în spatele casei. Ce miracol se deschidea deasupra mea, stele fierbinți cu lumină nestăvilită și cu povești în tolbă. Grâul se cocea în spicul inimii la căldura sufletului bunicului meu. Mă îmbrățișa cu atâta dragoste. Mâinile sale erau divine.

Ningea nebunesc peste satul nostru în preajma Crăciunului. Nămeții se ridicau ca turnurile castelului. Intram în povestea de iarnă. Din spatele geamului aburit, desenând spirale tot mai largi, spre a vedea mai limpede imaginea de afară, cu nămeții până la catul geamului și tot împrejurul umplut cu îngeri albi în straie albe de sărbătoare, priveam steaua magică de Crăciun care mă purta înspre începuturile christice. Focul ardea cu putere în vatră. Bulgării de jar se vărsau în sobă, parcă un jongleur le modela și le transforma până când se aureau, așa cum făcea un unchi de-al meu cu fierul când îl plămădea pe nicovală cu lovituri măiestrite de baros căzând una după alta, cu un ritm doar de el știut, într-un final gândul miraculos se făcea cuvânt turnat în forme trebuincioase. Potcoava era gata. Era aducătoare de noroc.

Bunica rupea aluatul, forma pâinile şi le aşeza pe un cârpător presărat cu făină. Vreascurile tremurau aprins, se năştea focul. Cuptorul era pregătit pentru a primi în el viaţa ca Maria Naşterea Mântuitorului. Capătul unei rogojini legate cu foi de cucuruz potolea zvârcolirea jarului aprins. Pe lopata lungă erau aşezate cu răbdare pâinile pe vatră. Şi cuptorul închis sta două ore ca să se coacă aluatul. Viaţa prindea în noi speranţă. Dinăuntru ieșeau, ca din poveste, colacii bine rumeniți, pâinile durdulii, cu coaja neagră de care erau dezbrăcate imediat după ivirea din pântecul cuptorului încins, bătute de coajă deveneau pâini de aur pe care bunica le punea în troaca de lemn, acoperită cu o față de masă albă brodată cu motive locale, față păstrată de la străbunica. Erau pentru masa de Crăciun. Nu se atingea nimeni de ele până Duminică la masa de amiază, în prima zi de Crăciun. Lângă pâinea de casă erau lichiul, denumit Henklesch pe Valea Hârtibaciului, cuvânt de proveniență săsească.

Noaptea de decembrie, suplă ca o gazelă şi întunecată ca un bivol, îşi ţese un covor splendid. Sub tălpile bunicii mele timpul toarce simboluri vechi la războiul de ţesut care măsoară şi el trecerea deja ca un ceasornic vechi. În tina nopții cerul se scălda în lumină. Colindele răsunau pe ulițe. Cerul era înghețat, iar inimile umflate cu iubire ca velele corăbilor de alizee. Era o iubire curată, ca un strat de flori primăvara sub raze calde. Azi nu se mai zărește. Curățenia a fost acoperită de o pânză fină amăgitoare, de aparență și prefăcătorie, un fel de maya. Ni se inocluează iluzia frumosului și a dragostei. Sub suprafața aceasta aparent strălucitoare oamenii de azi au ascuns Frumusețea și Lumina nu mai pătrunde dincolo de ea. Ne însingurăm. Trăim în izolare și confort. Comunicăm prin rețele de socializare, doar din spatele monitorului. Aparent suntem fericiți, după zâmbetul pe care suntem obligați, de societatea consumului, să îl afișăm. Este însă reflecția tristeții din noi, care apare sub forma cicatricii zâmbetului de suprafață. Timpul interior șade captiv. E înspăimântat și singur. De Crăciun afișăm o altă mască iluzorie, care nu ne reprezintă. Crăciunul inimilor a fost înlocuit cu mesele copioase. Un belșug al stomacului a fost înscăunat alături de o dezgolire spirituală. La bunicii mei acasă era altfel. Bucuria de pe fețe era radiantă, molipsitoare. Pentru că venea din străfundul sufletului. Dumnezeu ne umplea cu iubire adevărată. Îmbrățișarea bunicilor era năucitor de frumoasă.

Afară ningea fermecător. Îngeri cu aripi deschise coborau pe pământ. Se apropia Crăciunul. Câtă lumină umplea casa bunicilor. Nu era din lumea aceasta. Seara era de poveste. Tainica rugăciune cu bunicii, seara. Jarul era de aur în sobă. Pe pereţi se năpusteau văpăi. Miros de dovleac copt, seminţe de bostan răzbătea din cuptor. Merele coapte sfârâiau pe marginea sobei. Printre cărigi flacăra dansa pe pereţii văruiţi şi daţi cu rol.

Noapte rece. Seara de Crăciun. În pas domol spre biserică. Era zăpadă peste tot. Casele luminate. Cerul urla de lumină. Aerul era aspru. Mâna caldă a bunicului era de ajuns. Se oprea timpul în loc. Grupuri mici de oameni înaintau spre biserică. Se auzeau paşii în întuneric. Zăpada are limbajul ei specific. Şi deodată, în faţa noastră răsărea turnul bisericii. Cântecele răsunau şi obrajii rumeniţi de ger se făceau roşii când biserica era plină. Era iubire, compasiune, îngăduinţă şi bunătate. Crăciunul înseamnă Dragoste. Şi dragostea am simţit-o mereu altfel în casa bunicilor. Îmbrăţişarea lor avea ceva angelic în ea. Era deplină. Nu dată cu jumătate de măsură. Cântecele răsunau. Dumnezeu ne săruta cu Dragoste inimile. Era cântecul sufletului, orchestra. Viorile erau acordate la frumuseţe. Caleaşca sta mereu gata pentru noi. Bucuria era metafora divină care ne unea viorile.

Îmi amintesc cu plăcere de bradul de Crăciun. Era plin de zăpadă când îl aducea bunicul în casă cu o seară dinaintea Crăciunului. Moşul îl lăsa în grădină în fiecare an. Îl împodobeam împreună cu bunicii şi părinţii. Ornamentele erau împletite din paie. În vârful bradului se găsea steaua. Pe ramuri stăteau agăţate mere, nuci, bomboane, globuri şi diferite forme din turtă dulce: îngeri, brazi, steluţe, iepuraşi, căţeluşi. Bucurie pentru mine erau darurile de sub brad pe care le găseam când ne întorceam de la biserică în Ajun. Le aducea Moşul. Sau alteori venea Moşul cel adevărat. Atunci stam ca un sfânt pe pereţi. Eram cuminte şi cu frica în sân, emoţionat şi în aşteptare. Oare ce îmi va aduce Moşul, mult amintita joardă ori cadoul dorit?

Când zăpada era abundentă, în preajma Crăciunului, o mare bucurie pentru mine erau plimbările cu sania mare trasă de cai, la gât cu clopoţei şi cu ciucuri roşii, în alergare peste drumurile de ţară, spre Pădurea Fetea, un drum iniţiatic, parcă ieşeam în alt timp şi în altă lume. Miraculosul se petrecea neîncetat. Şi caii alergau struniţi de bici. Eu stăteam în braţele tatălui meu şi de acolo, ca dintr-un cuib, priveam cum copacii alergau pe margini, iar noi alunecam cu sania în mare viteză peste drumul înzăpezit înspre lumea poveştilor. Era târziu şi cerul înflorea de îngeri. Ningea. Pe drumul cu nămeţi se auzeau paşi apropiindu-se. Ştiam cine este. Îmi erau atât de cunoscuţi. Doar mă întâlnesc în fiecare clipă din zi şi din noapte cu ei. Aceiaşi care calcă prin lanul de grâu ca să vadă dacă a dat rod şi macii îi aprind cu un suflu plin de dragoste. Şi apoi păşeşc în sufletele noastre ca să vadă dacă au rodit. Se întoarce stăpânul grădinii ca să vadă dacă sufletele noastre sunt în pârguire, dacă ne-am pregătit pentru primirea Pruncului Sfânt. Şi doar ochii mi se vedeau de sub îmbrăcămintea groasă. Bluză şi haină de lână, o căciulă mare pe cap, un fular bine strâns mă protejau de frig şi vânt. Aveam obrajii ca nişte bujori roşii desfătându-se la început de iunie. Ne întorceam doar seara târziu când luna plină era o oglindă magică în care se prefigura chipul mamei mele, care ne aştepta acasă cu odaia încălzită. Jarul se desprindea din butuci ca potcoavele de sub nicovala fierarului. Şi aduceau noroc în seara de Crăciun. Căldura jarului era şi căldura inimilor. O superbă empatie.

Nimic nu era mai frumos ca seara să stai pe lada de lemne, lângă sobă, împreună cu întreaga familie, unde era cald şi focul din vatră te dezmierda cu dulceţuri şi să cânţi colinde în jurul bradului de Crăciun, învăluit în mirosul de răşină, de mere coapte, de miros proaspăt de haine îngheţate aduse de afară, de cozonaci şi pâine de casă... Doamne, ce vremuri de poveste!

Acum, când privesc pomii cu rod în pârgă şi adulmec miresmele care învăluie grădina, îmi aduc aminte de mâinile bunicului meu care strângeau molatec miresmele pe care le prindea ca pe nişte fluturi; cu o simplă ridicare de mână, un scurt salt înainte, aplecare uşoară din spate şi, ah! deja darurile se nasc a doua oară...

Să fii fericit ca mine, să poţi spune că bunicul tău trăieşte în tine ca floarea numită trompeta îngerului. Şi să îi poţi auzi cântecul divin pe care îl poartă. E o metaforă care nu poate fi aşternută cu condeiul. Trebuie trăită. Crăciunul copilăriei rămâne mereu în sufletul meu o vioară Stradivarius pe care aleargă degete divine.

LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI