REMEMBER PENTRU UN PROFESOR

O viața închinată muzicii !

Era la începutul iernii anului 1950, înainte cu 3 zile de Crăciun, când se năştea cel mai mic copil al învăţătorului Nicolae Niţescu şi al Eleonorei Niţescu, din Agnita Jud Sibiu.

A fost o mare bucurie în familia învăţătorului, Dumnezeu le-a dăruit al treilea fecior, pe lângă ceilalţi doi băieţi mai mari, Marius şi Mircea, a apărut şi mezinul familiei, Doru Paul . Anii foarte grei din aceea perioada, s-au făcut resimţiţi şi în sânul acestei familii, doar aşa cum toţi părinţii responsabili fac sacrificii pentru familiile lor, aşa şi tatăl şi mama lui Doru, se străduiau din răsputeri că familia să nu sufere din această cauza!

România se află în anii de după terminarea celui de al doilea Război Mondial, ţară era răvăşită de pe urmă bombardamentelor, al jafurilor şi crimelor oribile făcute de trupele ruseşti aflate în retragere, dar şi de bolile şi foametea care făceau victime în rândul populaţiei, în special a bătrânilor şi copiilor!

Învăţătorul Niţescu Nicolae nu avea timp de hodină (odihnă reg), pe lângă programa şcolară zilnică de care a fost strâns legat, îşi făcea mereu timp şi de partea spirituală şi de suflet, iar astfel prin dragoste şi dăruire se naşte primul cor al Bisercii ortodoxe Sf. Nicolae din oraş.

O mâna de oameni inimoşii şi cu dragoste faţă de Dumnezeu şi lăcaşul sfânt, se adunau în fiecare săptămână că să facă repetiţii, erau necesare acestea pentru că nu este uşor să interpretezi cântecele religioase în timpul slujbei, şi nu este la îndemână oricui. Cu răbdare şi pricepere, învăţătorul îşi vede visul împlinit la scurtă vreme după această, iar slujbele sunt parcă mai frumoase şi mai interesante, atunci când se aud în biserica frumoasele cântări creştin ortodoxe, aranjate pe voci şi drsigur bine şlefuite de către priceputul dascăl.

Dar o mare nenorocire se abate asupra acestei familii, atunci când copilul cel mic, Doru, este dus la un control de ochi, iar părinţii au fost informaţi că acesta sufere de o gravă afecţiune oftalmologică degenerativă! Parcă să prăbuşit cerul peste cei doi părinţi, care nu s-au dat bătuţi şi au început o lupta pentru salvarea vederii copilului, însă afecţiunea fiind foarte gravă iar tehnică medicală din acei ani nu a permis o intervenţie chirurgicală care să-i redea vederea complet, acesta va rămâne pentru toată viaţă cu o miopie forţe la ambii ochi, şi cu mare risc de a-şi pierde vederea complet!

Dar aşa cum ştim cu toţii că Dumnezeu este mare şi bun (mezinul Doru se născuse cu aceste probleme de vedere grave), acesta însă avea un auz extraordinar de bine dezvoltat (compensaţia naturii), şi astfel îşi dezvoltă şi valorifica de mic copil pasiunea şi darul de a cânta. Începe din fragedă pruncie să cânte la acordeon, instrument care nu va lipsit din aceea casă niciodată, apoi cu trecera anilor părinţii îi cumpără o pianină cu care îi “răsfaţă” pe toţi cei care le treceau pragul casei. Nu puţini au fost cei care stăteau “că la dentist” ascultandul pe Doru interpretând cântece de petrecere, colinde, operete, dar în special romanţe. Avea un lipici extraordinar la oameni, era plăcut, bine educat, manierat, cu un simt al umorului copleşitor, dar avea ceva ce nu aveau mulţi oameni, darul de a cânta şi a se exprimă prin cântec, deoarece vederea nu-i permitea să desfăşoare alte activităţi!

Aşa l-am cunoscut şi eu, să fie fost prin 1974-1975, când elev fiind pe atunci la scolala nr 1 din oraş, la ora de muzică aveam să-l întâlnesc pe cel care îmi va marca pentru totdeauna carieră mea muzicală ulterioară! Copiii mai făceau glume “cei mari” pe seama profesorului, îl strigau iar apoi se ascundeau, sau pur şi simplu îl numeau “chiorul sau orbul”, deoarece era într -adevăr aproape lipsit de vedere, dar te recunoştea inevitabil după voce. Aveam aşa o scârbă, pot spunse chiar ura pe acei copii, şi nu nejustificată, ci pentru că şi eu sunt purtător de ochelari de mic copil, şi eu la rându-mi eram batjocorit şi înjosit pentru acest handicap.

După ani de zile, la Casă de Cultură din oraş s-au înfinţat clase de iniţiat în tainele acordeonului. Mama când a auzit să dus şi m-a înscris, însă eu nu îndrăgeam acordeonul, eu voiam chitară.

Dar iată că în vacanţă de iarnă a anului 1975, cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă, Moş Crăciun a fost darnic cu mine şi mi-a adus drept cadou, o chitară. Nu îmi mai încăpeam în piele de bucurie, dormeam noaptea cu chitară lângă pat, mă trezeam cu chitară şi adormeam cu ea în braţe pe fotoliu.

Într-o bună zi îi spun profesorului Niţescu că am o chitară nouă de acum. Acesta între timp a făcut o selecţie de câţiva copii care aveau chitare acasă, şi desigur erau interesaţi să înveţe să cânte la acest instrument. Şi-a dat imediat seama că unii dintre noi aveam înclinaţii reale către muzică, şi imediat face o separare a copiilor, iar eu, împreună cu alţi 2 băieţi (Ionel Radu şi Cioca Adrian ) ajungem printre cei de care profesorul s-a ocupat îndeaproape de noi.

Aşa se naşte prima trupa folk,, Hartibaciul "la Liceul Agnita, după care îl mai cooptarăm şi pe Adrian Haller,,Monu” că percuţionist, iar cu această trupă ajungem în scurt timp să câştigăm ‘’Menţiunea Specială a Juriulului’’ la un prestigios festival de muzică folk din aceea vreme “Mediaş Civitas Mediensis” care a avut loc în Mediaş.

Acolo am avut ocazia să cântăm pe durata festivalului în anul 1979, şi să ne aflăm în compania unor mari fokisti ai vremii, Mircea Bodolan şi Adrian Ivanitki din Sighişoara, Mircea Boian, Paul Prisada de la trupa Accent din Tulcea, Benedict Popescu, Nicolae Tilea, surorile Elena şi Sanda Cârstea din Mediaş (binecunoscută cantarata Elena Cârstea fiind născut la Agnita), trupa Chindia din Târgovişte, care a şi fost câştigătoarea Festivalului din acel an. Lume bună, artişti de valoare de la care puteai învaţă câte ceva. Sala plină ochi zilnic, lume multă şi extrem de receptivă şi iubitoare de muzică folk!

Au fost zile de pomină, zile în care se cânta mult şi cu folos. S-a creat o stare generală de bine, de prietenie, şi de ce să nu o spun, a fost o lecţie de viaţă pe care ne-o însuşeam cu toţii! Noi, find cei mai tineri dintre participanţi, eram la,, botezul " pe marile scene ale ţării, dar nu aveam altceva în gând decât să ducem o diplomă cu noi acasă “să nu ne facem de ras”, pentru că prea multe rânduri de piele s-au dus de pe buricul degetelor, până am pus piesele la punct, şi acum aşteptăm încununarea muncii noastre!

Am câştigat premiul mult râvnit, ne-am bucurat, am revenit acasă cu diplomă, iar de acum eram, “vedetele liceului” şi aveam un alt “regim” în şcoală! Dar cel mai fericit a fost domnul profesor Doru, pentru că o mare parte din muncă dansului era acum recunoscută prin această distincţie. Între timp la Liceu se organizează recrutarea de elevi pentru un cor al şcolii, desigur că tot sub îndrumarea muzicală a profesorului Doru Niţescu, cel care va devenii în scurt timp şi dirijorul Corului Casei de Cultură Agnita, şi cel al bisericii ortodoxe Sf. Nicolae din oraş.

Acest cor aşa cum am mai spus înainte, fiind înfinţat cu mulţi ani în urmă de către tatăl acestuia, învăţătorul Nicolae Niţescu.

Domnul profesor Doru Niţescu, a avut o mare contribuţie la dezvoltarea muzical-artistică din oraşul nostru, şi nu numai acolo, acesta a cântat de-a lungul anilor în diferite trupe şi formaţii, să implicat în pregătirea multor generaţii de viitori muzicieni, şi chiar l-a învăţat, l-a ajutat şi îndrumat şi pe celebrul (din păcate şi acesta decedat de curând) Ioan Gyuri Pascu, cu care şi eu am cântat în anii de liceu şi după aceea, şi cu care am avut o relaţie foarte strânsă de prietenie, până când Dumnezeu a decis să-l ia la El, să cânte cu îngerii, la doar trei săptămâni după decesul profesorului şi mentorului nostru comun, Doru Paul Niţescu.

Ziua de 1 Septembrie îmi va rămâne pentru totdeauna în memorie, nu doar pentru că această coincide cu ziua mea de naştere, dar este ziua în care Prof. Doru Paul Niţescu ne-a părăsit definitiv, la doar 66 de ani.

Am scris aceste rânduri datorită respectului şi recunoştinţei mele faţă de acest om, pentru modul în care şi-a făcut datoria de profesor, pentru atitudinea domniei sale cu care îşi trata prietenii şi cunoscuţii, dar mai ales pentru tot ce a făcut pentru muzică şi pentru actul artistic muzical de-a lungul vieţii sale, în oraşul nostru natal, Agnita Jud Sibiu.

Ar fi foarte multe lucruri de scris despre acest titan al muzicii, doar am vrut că să evidenţiez unele momente mai importante din viaţă acestuia, atâta cât l-am cunoscut eu. Am totuşi şi un mare regret, în luna iunie a acestui an l-am sunat la telefon, iar la capătul celălalt al firului îmi răspunde o voce tremurândă şi de nerecunoscut pentru mine, era domnul profesor.

Mă recunoaşte el imediat după voce, şi îmi spune că este cam răcit, dar că se va face bine pan’la toamna. Continuând conversaţia, îi spun că în 15 Septembrie voi merge în ţară, şi vreau neapărat să trec pe la dansul că am ceva special să-i duc, ştiind cât de mult îi plac anumite lucruri provenite din America. Eu deja trimisesem pachetul spre România, urma doar să ajung eu în ţară, şi să-i duc “cadoul”, şi nu cred că se aştepta la aşa ceva, probabil!

Acum câţiva ani îmi spunea că acordeonul cu care cânta pe la anumite manifestări, brunchuri, chefuri, repetiţii de tot felul (un Hohner mic şi vechi), nu mai face faţă cerinţelor, şi că şi-ar dori unul mare şi mai performant. Astfel că eu i-am cumpărat un acordeon profesional, l-am trimis în pachetul care deja ajunsese la nişte prieteni de- ai mei din copilărie, şi urmă să ajungă la dansul. De aceea îmi pare nespus de rău, pentru că nici măcar nu i-am dezvăluit secretul, că o să primească un alt acordeon pe care şi-l dorea, şi de care cred că era enorm de bucuros dacă ştia.

Dar Dumnezeu a avut planurile Lui, iar în dimineaţă zilei de 1 Septembrie, atunci când îmi făceam planuri cum o să-mi aniversez ziua de naştere, o ştire apărută pe Facebook îmi sare în ochi, iar lacrimile îmi năvălesc instantaneu obrazul, Profesorul Doru Paul Niţescu, a murit! Nu îmi venea să cred, nu puteam să accept acest lucru, am rămas nemişcat în faţă ecranului şi plângeam că un copil. O mare tragedie, o pierdere imensă pentru orăşelul nostru, a plecat atât de devreme dintre noi şi a lăsat un gol imens în lumea muzicală românească de pe frumoasă Vale a Hârtibaciului.

Pentru tot ce a făcut pentru noi, cei care l-am cunoscut, pentru efortul extraordinar pe care l-a făcut de-a lungul anilor să iasă din întuneric (prin muzică a avut lumina), şi să-şi facă meseria aşa cum se cuvine, mă înclin cu respect şi recunoştinţă, şi nu-mi rămâne decât să spun ; Respect şi recunoştinţă domnule profesor Doru Niţescu! Dumnezeu să te odihnească în pace! Drum bun, drum luminat, să ne aştepţi, că într-o bună zi vom veni şi noi, pe rând, şi vom reîntregi trupa acolo în ceruri, şi ne vom continua cântările!

Eugen Boruz

Westlake. Ohio, USA