Dor de Îngeri

Primii fulgi de nea se așterneau devreme pe covorul de frunze uscate. Vremea tremura în trunchiul de măr pe care-l iubeam. Era prietenul meu și-i spuneam visele picurate de fulgi imaculați, mari și întrebători, căzuți adânc în visarea iernii. În scorbura bătrânului măr, peste care s-au stins mai bine de o sută de ani, visam povești cu zâne și cu un Moș Crăciun imaginar care venea încărcat de daruri pentru mine și pentru frații mei. N-a fost însă niciodată așa. Copilăria petrecută după 1980, într-un deceniu abstract și chinuitor, teroriza istoria incapabilă să spere la mai mult. Copil fiind, sufeream fiindcă, în realitate, în loc de Moș Crăciun venea Moș Gerilă (în 30 decembrie, intenționat, ca să nu ne putem bucura de darurile Sărbătorii). Mai mult însă, în loc de jucării sub brad primeam o pungă cu dulciuri în care găseam o portocală, singura portocală pe care o primeam într-un an întreg. Mica atenție o primea tata de la serviciu iar dacă eu și fratele meu mâncam repede aproape tot, sora cea mai mică păstra cu multă atenție fiecare baton de ciocolată sau bomboană iar apoi, noi, cei mari, ne rugam cu șiruri de lacrimi să împartă cu noi ceea ce a păstrat. Dar cel mai dureros moment era acela când, spre sfârșitul deceniului, lucrurile se înrăutățiseră atât de mult încât draga mea mama, cu tot efortul depus, plângea lângă noi, pentru că pâinea cea sfântă a copilăriei noastre nu se mai cocea în cuptorul de aur care ne dădea speranța vieții! Revăd deseori imaginea aceasta și șterg și azi lacrimile de pe fața îndurerată. Probabil că făina era insuficientă sau de o calitate îndoielnică, astfel că, după o zi de muncă grea, pâinea frământată nu își mai dădea rodul. Și ziua, care urma unei nopți de muncă, pentru că mama lucra trei schimburi și deseori se nimerea să fie „în schimbul trei” (de noapte) chiar în Ajunul Crăciunului, se risipea în nedumerire și tristețe. Nu puteam înțelege atunci acest fapt antisocial și parcă și azi mi se pare că retrăiesc un vis trist din care rămâne totuși o nostalgie nătângă!

De ce?

Simplu. Crăciunul era atâta de frumos!

Păstrez în suflet clipele de bucurie care veneau o dată cu Sărbătoarea sfântă. Colindele umpleau ulițele satului și luminau emoția sufletelor încălzite de cântările nepieritoare. Străzile satului nu era luminate decât de flăcările arzânde ale colindătorilor care aduceau Vestea cea Bună! Ajunul Crăciunului era trăit profund, cu rugăciune și gânduri bune, cu momente alese, în special pentru copii. Ne trezeam de dimineață și colindam casele vecinilor și reușeam să ne bucurăm cu adevărat de merele și de nucile și de colăceii pe care îi primeam fiindcă le vesteam Nașterea Mântuitorului! În ieslea sufletelor noastre de copii cântam imnul / troparul Sărbătorii și, an de an, ne îmbogățeam repertoriul de colinde, spre bucuria tuturor.

La amiază așteptam cu mare nerăbdare să vină …„Craii”. Acest obicei frumos, care s-a păstrat până azi în satul meu natal, Sâncel, ne reținea atenția și ne aducea acasă de la colindat. Trăiam cele câteva replici din sceneta Irozii cu atâta emoție și bucurie de parcă atunci, în acel moment, ne-am fi aflat la Viflaim și i-am fi însoțit în gândurile noastre pe craii care mergeau la Irod să întrebe unde s-a născut Mesia. După ce treceau Craii ne adunam cu toții, mama, tata și copiii, toți cinci, și plecam la bunica „de sub deal” iar acolo pășeam în lumea minunată a colindei „Coborât-a, coborât…” pe care o interpretam chemând îngerii la renașterea noastră sfântă. Îmi părea atâta de frumos acest moment, când, deja pe înserate, la gura sobei, colindam împreună. Ne-am păstrat zeci de ani acest obicei și chiar dacă plecam la colindat cu clasa sau cu alte grupuri de colindători, mai întâi alergam la bunica „de sub deal”, împlinind tradiția, și de-abia apoi ne întâlneam cu colegii și prietenii. După ce înserarea se așternea peste lume și peste cugete mergeam la Biserică. Acolo, la slujbă, era locul de întâlnire cu ceilalți colindători, tineri sau bătrâni, și ne porneam să umplem satul cu glasurile noastre de bucurie. Uitam de toate și deschideam ușile și porțile pentru a duce, etern, Vestea cea Bună, creștinilor. Nu uitam de oamenii care ne-au deschis căile cunoașterii și îi colindam și pe ei: învățătoarea și profesorii din sat. Un aer de sărbătoare și de mângâiere ne îmbia pașii purtându-i prin parfumul odăilor împodobite cu veșminte de sărbătoare, cu brad de Crăciun și cu nelipsitele sarmale, pe care, înspre dimineață, le gustam hulpav, păcătuind în Ziua Sfântă (excepție făceau, desigur, anii în care ne împărtășeam de Crăciun).

Ziua Nașterii Domnului Iisus Hristos, când „de la stea s-a cunoscut” că El este „Soarele Dreptății” ne găsea la Sfânta Liturghie și ne înălța sufletele în raiul binecuvântării. Mergeam cu mic, cu mare, umpleam Biserica cea sfântă care răsuna de colinde și bucurie creștină. A doua zi mergeam la colindat în Blaj, la bunica din partea mamei, Dumnezeu s-o odihnească în pacea Lui. Fără nicio excepție, an de an, bunica Maria ne aștepta cu cele mai bune prăjituri și ne răsplătea colindele cu bănuți din preaplinul inimii ei, tuturor în mod egal, deși eram destul de mulți nepoții pe care-i avea. Bunicii îi plăcea enorm colinda „Aseară, pe-nserate” și o colindam împreună, de fiecare dată pe obrajii ei prelingându-se lacrimi. Tristețea din colindă, care răzbate peste veacuri, o resimți, desigur, ca pe o tristețe personală și actuală. Finalul optimist însă ne însenina trăirea și ne încununa repertoriul sărbătoresc: „La fiecare casă s-aud colindători / Colinda lor frumoasă / Răsună până-n zori”…

Desigur, Crăciunul copilăriei mele e nostalgic și umplut cu dorul speranței. Altădată, eram nemângâiați și fără cadouri dar ne bucuram sincer de frumusețea sărbătorilor de Crăciun, împreună, în familie, la cele două bunici, din Sâncel și din Blaj (pe ambele le chema Maria și erau văduve de tinere, eu personal nereușind să-mi cunosc bunicii: cel de la Hodaie a murit când aveam 5 ani și imaginea lui s-a pierdut în negura anilor, iar cel din Blaj s-a stins pe când mama mea avea 12 ani…) Ne rugam și ne bucuram împreună, creștinește. Azi, când suntem mult mai bogați financiar și oferim copiilor noștri daruri scumpe, ne înstrăinăm tot mai mult și ne pierdem printre moși Crăciun și Crăciunițe, printre emisiuni de televiziune lipsite de sens spiritual și, deși avem zile libere, nu mai reușim să ne întâlnim sau să redescoperim atmosfera Sărbătorilor de Crăciun de altădată, taina și farmecul care ne îmbogățeau sufletul îmbiindu-l cu rugăciune și colindă sfântă.

Mă încearcă un sentiment de nostalgie și de dor… Dor de copilul din noi, de ruga și colinda inimii care fremăta la auzul cântării „Coborât-a, coborât, / Ziurel de ziuă / Îngerul Domnului sfânt / Ziurel de ziuă…”. Dor de Maica Preacurată care a născut Prunc Mântuitor într-un Viflaim în care „nimeni n-o primea”. Dor de suflete curate și de Îngeri.

Cad ultimii fulgi. Se topesc în inima nostalgică auzind ușor pașii Lui care trec prin inimile cu ușa deschisă. Primi-vom noi iarăși, ca altădată, Pruncul cel Sfânt?

Maria-Daniela Pănăzan Lorinczi