Editorial

Trăiască România dodoloață!

La 1 Decembrie 1918 România a devenit mai dodoloață, mai rotundă ca niciodată. O Românie care reușea să-i cuprindă pe aproape toți cei care îi unea limba română.

Acum, la aproape o sută de ani de la acest moment unic în istoria națională, nu pot să-mi opresc gândul doar la cei pe care istoria i-a imortalizat ca artizani ai Marii Uniri. Mă gândesc și la cei mulți și necunoscuți, pe umerii cărora s-au sprijinit figurile emblematice ale unirii. La cei pe care istoria nu poate să-i bage în seamă dar cei fără de care nici un eveniment n-ar deveni istorie.

Sute de mii de români au participat la adunarea de la Alba Iulia. Dar câte alte sute de mii, sau milioane, nu au putut participa decât cu sufletul? Și dintre toți, oare câte mii au participat activ în activitățile care au creat Marea Unire fără ca numele lor să apară în cărțile de istorie?

Oare cine au fost cei cărora le datorăm, de-a lungul timpului, momentele care au dus la Marea Unire? Războiul de Independență nu ar fi fost victorios fără ei. Mica Unire nu ar fi avut loc fără votul lor. Mihai Vitezu, Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân, Decebal și Burebista, ca mulți alți oameni de seamă din trecutul nostru; nu ar fi putut scrie istorie fără sângele din inimile lor.

Dacă am căuta printre tații, bunicii, străbunicii, stră-străbunicii noștri, cu siguranță că i-am găsi pe cei care, anonimi, au făurit istorie. În același eroic anonimat i-am găsi și pe prietenii sau consătenii lor, alături de care au luptat. I-am găsi pe copiii sau soțiile lor alături de care, de nenumărate ori, au plătit prețul suprem pentru curajul de a spune ce gândesc. Fără ei, fără cei mulți și anonimi, nimic din ceea ce numim astăzi prezent nu ar exista.

Astăzi ne aniversăm astfel de momente, cu bucurie, în pace și liniște. Nu ne gândim la efortul și sacrificiul celor care le-au realizat. Dar, mai ales, nu ne gândim că astfel de momente ar putea să nu mai existe. Fie și pentru faptul că noi, generația actuală, nu mai avem motivația, și mai ales educația, pe care au avut-o predecesorii noștri.

Istoria ne-a învățat că ne aflăm la răscruce de vânturi, în calea marilor imperii. Ne-a învățat și că interesele acestor imperii nu sunt interesele noastre. Am învățat să plecăm capul dar și să stăm cu fruntea sus. Am plătit cu sânge fiecare din aceste învățături. Dar, am rămas aici în ciuda tuturor. Ni s-a spus mereu că suntem o insulă de latinitate într-o mare slavă. Lucrurile nu s-au schimbat nici acum. Mă întreb însă dacă, acum după aproape o sută de ani, vom fi în stare să menținem integritatea acestei insule de latinitate. Dacă, în condițiile politice actuale, vom reuși să atingem centenarul României Mari. Și asta pentru că tot mai puțin ne simțim români. Tot mai puțin avem motive de a ne apăra și păstra identitatea națională.

Luat individual, românul e un mic geniu. Suntem foarte adaptabili, ne descurcăm foarte bine singuri, ne pricepem la toate, ne construim mica noastră cetate în jurul familiei și o facem cât mai independentă de cei din jur. Suntem mândri că suntem români și ne lăudăm cu asta ori de câte ori avem ocazia. Dar doar ne lăudăm, pentru că atunci când trebuie să fim naționaliști cu adevărat ne retragem în micile noastre cetăți și din turnurile lor ne batem cu pumnul în piept că fiecare dintre noi este cel mai bun. Vecinul, consăteanul, conaționalul nu poate fi mai bun decât sunt eu. Nu mă pot alia cu el, nu-i pot da dreptate.

Doar e mai prejos decât mine. Îmi este inferior. Iar dacă, printr-o minune, reușim să găsim o cale de a merge mai departe împreună cu siguranță nu vom reuși să decidem cine va conduce. Credeți că greșesc? Oare câte partide avem? Dar candidați la prezidenție? De câte ori și-au dat mâna partidele ca să scoată țara dintr-un impas? Și de câte ori s-au trădat sau înșelat între ele?

De-a lungul istoriei am izbândit să facem ceva pentru că am avut șansa unor conducători cu mână de fier, care au știut să exploateze micul geniu al omului de rând și i-a arătat calea să se unească în jurul unui ideal. Pentru că dacă ar fi lăsat după fiecare dintre noi...

Parafrazând celebrele cuvinte ale lui Ștefan cel Mare din ”Apus de Soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea: ”… România n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor...” nu mă pot opri să mă întreb, acum la aproape centenarul României Mari, dacă urmașii noștri vor mai avea o Românie.

Poate părea pesimism dar, privind în jur, văd că este tot mai puțin respect, încredere, iubire, bunătate și tot mai mult egoism, individualism, gelozie, răutate.

Se pare că trăim în vremuri mult prea frumoase ca să nu le stricăm.

Cătă V.