De vorbă cu Mihai Moise

De vorbă cu Mihai Moise, ultimul participant în viaţă, din Agnita, la luptele din al doilea război mondial.

- Cine eşti dumneata, nene Moise? - Mă cheamă Mihai Moise, am 94 de ani (născut în anul 1922) şi sunt originar din Beneşti. - Cum te-ai făcut agniţean? - Am fost 5 ani cioban în Coveş. Acolo am cunoscut-o pe cea care-mi va deveni soţie.Când părinţii mei au decedat, m-am întors în Beneşti, dar nu mi-a plăcut deloc: m-am învăţat la oi, voiam iar în Coveş! Am revenit acolo, tot ca cioban, inclusiv în vremea comunismului, la oile C.A.P.-ului. La îndemnul soţiei (îţi trăbe o ţâră de pensie, mă omule, gândeşte-te!) m-am angajat la C.F.R., dar gândul mi-era tot la oi! - Cum ai ajuns în război? - Am fost asentat în lipsă şi, în primăvara lui 1943, am primit ordin să mă prezint la unitate, în Sibiu. Am fost repartizat la Regimentul 10 Călăraşi, din Sebeş- Alba. Acolo, un sergent, consătean de-al meu, m-a luat la el. În 12 aprilie 1944 am plecat pe front cu tot regimentul, eu eram repartizat la armamentul greu. Eram zece inşi din Beneşti şi, înainte de plecare, au venit rude de-acasă la noi.Părinţii mei n-au putut, erau bătrâni şi necăjiţi, poate n-au avut nici bani de tren. Eu am avut inimă mai tare, dar sigur că gândul mi-era la cei de-acasă. Doi fraţi mai mari ai mei, Ion şi Pavel, au fost şi ei pe front şi au murit în lagăr la ruşi.Căpitanul nostru ne-a adus anafură şi câte o cărticică cu rugăciuni, după ce ne-am spovedit şi cuminecat. Unul, un zăpăcit, n-a vrut şi, ce credeţi, a murit primul pe front! Eu am tot citit din ea şi mă rugam: Doamne, ajută-mă să scap, să mă-ntorc la părinţi, că fraţii mi-au murit! Am debarcat într-o haltă dinaintea gării din Iaşi. Eu duceam aparatele de ochire şi ţeava aruncătorului de proiectile (brandul). Băgam proiectilul în ţeavă ca pe horn! Am ajuns într-un cătun, unde, în prima noapte, am dormit în grădină, apoi am fost repartizaţi în camere cu lut pe jos şi lămpi cu gaz. Din prima noapte ne-am umplut de păduchi! A doua zi ne-au repartizat pe poziţie, în dreapta Iaşiului, unde era satul Zahorna. Am săpat tranşee şi ne-am instalat brandurile. Noi îi apăram pe ai noştri când plecau la atac şi trebuia să fim atenţi să nu scurtăm tragerea, să-i nimerim pe ei. Muniţia ne-o aduceau camarazi călări. Noi eram într-o vale şi auzeam cum pufneau proiectilele ruşilor în râpa din apropierea noastră.L-am trimis pe Mihai, ajutorul meu, să se suie într-un nuc din apropiere, să vadă de unde trag ruşii. Mi-a spus de unde şi că erau 4 inşi. Am reglat tirul, am tras şi nu s-a mai auzit nimic de la ruşi: au plecat ori au murit, nu ştiu. Eram îmbrăcaţi rău, mâncarea era slabă, păduchii ne mâncau, greu a fost! După mâncare trebuia să mergem în pădurea aflată cam la 1 km de noi, sub gloanţele ruşilor. De multe ori nu aduceam nimic, căci nu era, aprovizionarea se făcea greu. Într-o seară m-am oferit eu să merg după mâncare. S-a nimerit că tot atunci o companie de soldaţi germani era în pădure şi câteva avioane americane au bombardat pădurea. Săreau copacii cu rădăcinile în sus şi am văzut mulţi nemţi morţi.M-am vârât sub o tanchetă de-a noastră până a încetat bombardamentul şi m-am întors fără mâncare. Mare a fost bucuria camarazilor mei că n-am păţit nimic. Pe acest aliniament am stat până la 23 august 1944, când s-a rupt frontul, armata română trecând de partea aliaţilor. Căpitanul ne-a spus că putem pleca acasă pentru 10 zile, dar nu pe drumurile principale, ci prin păduri, căci nemţii, în retragere, vor trage şi ruşii vă iau prizonieri. Am plecat şi eu, având asupra mea sacul cu merinde, un pistol luat de la un neamţ mort şi o armă Z:B., cu 70 de cartuşe. - Probleme deosebite pe drum ai avut? - Am avut! Am mers tot pe jos şi, când am ajuns la Valea Călugărească, în apropierea unui canton am auzit bubuituri. Era un cuib de nemţi în retragere. Ne-am adăpostit, cu frică mare, după canton, până când nemţii au plecat. Trebuia să trecem o apă şi localnicii ne-au îndrumat spre un pod. Lângă pod, în şanţ, era o rusoaică cu grad de căpitan, rănită, cu un sân tăiat. Motocicleta era lângă ea.Cu mine mai era un camarad şi am pansat-o cum am putut. A apărut apoi un tanc rusesc, i-am făcut semn să oprească. Era un general în tanc. A vorbit cu rusoaica, noi nu înţelegeam nimic şi a venit apoi o tanchetă cu sanitari. Între ei – o basarabeancă, căreia i-am spus ce s-a întâmplat, ce e cu noi. Ne-au întrebat cum să ne răsplătească pentru gestul nostru de omenie şi le-am spus că ne e foame, n-am mai mâncat de trei zile! Ne-au adus câte două pâini şi conserve. Au vrut să ştie unde mergem şi n-am cutezat a spune că acasă! Le-am zis că vrem să luptăm contra nemţilor, aşa că ne-au urcat într-o maşină de-a lor, cu care am ajuns până în vârful munţilor, să trecem în Ardeal. Am mers cu ei până în gară la Şelimbăr. Era noaptea târziu şi ruşii beţi, că beau rachiu luat de la oameni şi ţinut într-un butoi în care a fost benzină! S-au dus prin sat şi au luat de la un sas o slănină mare din cămară. Ştiam că pe la 12 noaptea trebuie să vină un marfar care merge la Agnita. Camaradul meu a spus că el merge la unitate. Eu m-am furişat la tren şi am ajuns acasă. Trecuseră trei săptămâni de când am plecat de pe front. După cele zece zile eu nu m-aş mai fi reîntors la unitate, dar tata m-a atenţionat că mă aşteaptă tribunalul militar. Doi camarazi de-ai mei, unul din Poplaca şi celălalt din Gura Râului, au fost executaţi pentru dezertare. Noi luptam tot în prima linie, nemţii după noi şi, când cei doi au fugit, nemţii i-au prins şi i-au predat alor noştri.Că am pomenit de nemţi. Noi răbdam foame de multe ori, iar ei aveau franzele, coniac, ciocolată, bomboane... Abia aşteptam să cadă câte-un neamţ, să-i luăm raniţa! Am plecat la regiment, la Sebeş, unde am fost repartizat la depozitul de muniţii. Am stat acolo trei luni şi, între timp, veneau alţi şi alţi soldaţi, care au stat şi o lună acasă. N-au păţit nimic şi s-a format un detaşament de câteva sute de combatanţi, care a fost echipat pentru front.Când să plecăm, parcă Dumnezeu l-a pus pe un căpitan să mă întrebe ce fac. Aflând că plec pe front, a strigat pur şi simplu: mă băiete, cei cu doi fraţi deja pe front nu mai merg acolo, rămân cu părinţii! Căpitanul era prieten bun cu locotenentul Gligor de la noi din sat, aşa a ştiut situaţia mea. Eu am fost trecut în locul altuia din Şelimbăr pe lista pentru front, de un colonel care a primit şpagă de la tatăl acestuia, un măcelar bogat. Căpitanul era un şvab, om cumsecade, la care am ajuns ordonanţă. Am avut trai bun trei luni: îi făceam cizmele, dădeam la raţe, făceam cafele şi aveam grijă de câinele lui. El şi nevastă-sa îmi dădeau bani şi ţigări. După trei luni m-am eliberat şi am plecat acasă. Era anul 1946. Au fost 121 de veterani de război în Agnita şi, iată, am rămas singurul în viaţă. - Cu fraţii dumitale ce s-a întâmplat? - Au fost luaţi prizonieri de ruşi şi au ajuns în lagăr. Un consătean a scăpat de acolo şi ne-a povestit în ce condiţii au trăit. Scoteau câte 20-30 de morţi din lagăr dimineaţa. Aşa au murit şi fraţii mei, chinuiţi. - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, nene Moise!

A consemnat prof. Mircea Drăgan-Noişteţeanu