George Coșbuc omagiat la Colegiul Tehnic „A. T. Laurian” Agnita

În ziua de 20 septembrie 2016 s-au împlinit 150 de ani de la nașterea „poetului-cărturar” al Transilvaniei, George Coșbuc. Fiind un an literar dedicat lui George Coșbuc, am considerat necesar a vorbi despre poetul născut la Hordou, în județul Bistrița-Năsăud, în anul 1866, în cadrul orelor de limba și literatura română. La clasa a VII-a A, poetul a fost omagiat prin lectura celor mai cunoscute poezii ale autorului și prin punctarea celor mai importante repere din biografia autorului. Citind poezie devenim mai bogați sufletește, acesta ar trebui să fie dezideratul oricărui profesor de română și al oricărui elev iubitor de Cuvânt...

„George Coşbuc este, poate, cel mai dificil poet român. Şi mă gândesc la o dificultate de un tip aparte, care nu se referă la puterea noastră de a-l înţelege şi de a-l simţi, ci la lipsa unor criterii ferme prin care să-i evaluăm originalitatea. În foarte abundentele comentarii asupra operei sale nu există, în esenţă, decât două puncte de vedere diferenţiate, din care se trag apoi, eclectic, celelalte multe interpretări. Polii aceştia îi reprezintă C. Dobrogeanu-Gherea şi Vladimir Streinu. Avem de-a face, pe de o parte, cu o perspectivă sociologică iar pe de alta, cu una strict estetică, cu deschidere chiar spre estetism”[1].

„Poet cărturar” cum l‑a supranumit Ioan Alexandru, apreciatul George Coşbuc este un poet religios înzestrat, pe care graiul sfânt ardelean l‑a dat literaturii noastre, pentru că: „de la Coşbuc ne‑a rămas imaginea poetului cărturar care nu frunzăreşte cultura lumii ci îşi stoarce ochii pe textele fundamentale, a poetului care îşi asumă istoria neamului său, a marelui poet patriot dintotdeauna suflet în sufletul neamului său.”[2]. În creaţia poetică coşbuciană se găsesc versuri imnice ce freamătă de bucuria marilor sărbători creştine din viaţa satului. În opinia lui Nichifor Crainic, „poeziile de inspiraţie hristologică ale lui Coşbuc îşi au rădăcinile în folclor. Precum a iubit şi‑a visat măreţii româneşti împreună cu poporul, precum a râs sau a plâns împreună cu el, tot aşa cu legenda lui s‑a apropiat de ieslea naşterii, de sfintele patimi şi de crucea Golgotei. Ca un râu ce se varsă în mare, credinţa lui e contopită în credinţa milenară a neamului.”[3]

Capodoperele liricii lui Coşbuc sunt poezii care vibrează de sentimentul religiosului. La Paşti, Colindătorii, Crăciunul în tabără, Pomul Crăciunului, Iisus la împăratul, Armingenii, Parabola sămănătorului, Psalm sunt texte religioase stricto sensu. Acelaşi fior religios răzbate însă şi din alte poezii care, fără a face trimiteri biblice, ilustrează concepţii de viaţă creştine din existenţa milenară a satului. Sunt de amintit, în acest context, Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger, capodopere ale liricii româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Momentele cele mai importante din viaţa omului, ale nunţii şi ale înmormântării, fac din George Coşbuc un poet al ceremonialului sacru al satului care vieţuieşte liturgic, după legile divine, îmbisericindu‑se prin pacea lăuntrică pe care i‑o dă natura ocrotitoare.

Prof. dr. Maria-Daniela Pănăzan Lorinczi

[1] Petru Poantă, Opera lui George Coșbuc, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004, p. 8.

[2] Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1998, p. 112.

[3] Idem, p. 78.