Editorial
Am avut în minte o altă temă pentru editorialul din această lună. Dar, pentru că din motive obiective am lăsat conceperea articolului pentru ultima clipă, evenimentele m-au ajuns din urmă. Mai corect, nu evenimentele ci Evenimentul. Evenimentul pe care l-aș scrie, și l-aș descrie, cu cele mai negre litere cu putință.
Scriu aceste rânduri după ce am aflat, cu durere, de pe toate canalele media despre dispariția fulgerătoare a unui agnițean pe care ne-am obișnuit, cu mândrie, să-l vedem cuprins în programele sau știrile din televiziune sau radio: Ioan-Gyuri Pascu.
Nu am căderea să amintesc sau să comentez despre viața și opera lui Gyuri ca om sau ca artist. Sunt sigur că sunt destui care l-au cunoscut mai bine și care se simt îndreptățiți să-i cinstească memoria. Mă mulțumesc, doar, să-i aduc un modest omagiu celui care de mai bine de două decenii a adus orașul în fața întregii țări spunând doar atât „m-am născut și am crescut în Agnita”.
Dispariția lui Gyuri m-a făcut să mă gândesc la toți cei care pe cărările vieții, asemenea lui, au rostit aceleași cuvinte. Să știți că nu sunt puțini. Și nu vorbesc doar la modul general, despre cei care în ultimii ani au căutat siguranța zilei de mâine în afara orașului sau în afara țării. Vorbesc de oameni care, născuți și crescuți în Agnita sau pe Valea Hîrtibaciului, „au ajuns departe” în carieră. Doar că viața lor nu a fost în lumina reflectoarelor.
Cu ocazia unui simpozion dedicat împlinirii a aproape jumătate de secol de la înființarea liceului s-a încercat contactarea, printre alții, a celor care au absolvit acest liceu și a căror viață profesională a fost încununată de succes. Pe listă: general în jandarmerie, diplomat de carieră, director de fabrică, director de societate comercială, inginer în Televiziunea Română, sportiv de prestigiu, artist ...
Vi se pare puțin?
Adăugați în listă pe cei care îi vedem zi de zi dar nu-i băgăm în seamă. Veterani de război, ingineri în firme de marcă, profesori de elită, sportivi de podium, corespondenți media, prezentatori radio, cântăreți de muzică populară sau ușoară, poeți și scriitori …
Aș putea să dau și nume. Dar nu acesta e scopul. Suntem un oraș mic. O zonă mică. Toată Valea Hîrtibaciului nu face cât a zecea parte din Sibiu. Dar avem atâția oameni cu care ne putem mândri!
Pe Gyuri l-am pierdut fără să-i arătăm cât de mândri suntem de el. Nu ne-am arătat mândria. Am ascuns-o, am ignorat-o, sau în cel mai bun caz, am arătat-o așa … timid, ici-colo. De parcă a fi mândru de cineva este o boală de care îți este rușine. Nu e o boală. Este un lucru firesc și de bun simț să fi mândru de cel de lângă tine. Este o mândrie pozitivă. Te include și pe tine alături de cel admirat. Te face să îți dorești să te ridici la înălțimea lui. Să excelezi și tu în ceea ce știi mai bine. Să îi faci și tu pe alții să fie mândri de tine.
Cu siguranță, pe Gyuri îl vom omagia așa cum merită. Din nefericire o facem după ce a dispărut dintre noi. Oare nu am putea să apreciem realizările celor de lângă noi cât sunt încă alături de noi și nu după ce ne-au părăsit? De câte ori, trecând pe stradă pe lângă un bătrân, v-ați gândit că poate este un veteran de război și că îi datorăm viața noastră de acum? De câte ori, trecând pe stradă pe lângă un tânăr, v-ați gândit că poate este un viitor veteran de război căruia copii sau nepoții noștri îi vor datora viața pe care o trăiesc?
Nu știm ce aduce viitorul fiecăruia dar, dacă vedem în jurul nostru oameni care ne inspiră prin ceea fac, care reușesc să ne facă mândrii de ei, ar trebui să le arătăm asta. Acum, când încă sunt alături de noi. Să nu ne fie rușine să le spunem în față „Bravo! Suntem mândrii de ceea ce faci!”. Să-i aplaudăm și să-i respectăm pentru succesul lor și pentru exemplul pe care ni-l dau.
Știu că suntem țara lui „să moară și capra vecinului …” dar ce ar fi dacă am deveni țara lui „Vecine, ți-a murit capra? Ia, cadou, iedul acesta de la mine.” ?
Până la acel viitor, acum în acest prezent, nu pot decât să spun:
Mulțumim, Gyuri …
Odihnește-te în pace!
Cătă V.
