Din arta predării diferențiate și a învățământului simultan
Vârsta școlară mică este o etapă, din multe puncte de vedere decisivă. Modul în care s-a lucrat și s-a reușit sau nu, în formarea micului școlar, va avea inevitabil repercusiuni asupra dezvoltării ulterioare. Particularitățile psihologice și logica instructiv-educativă indică o concluzie unică – necesitatea optimizării startului luat în clasele primare. Niciun detaliu nu trebuie subapreciat.
Cunoașterea apariției și manifestării primelor aptitudini constituie o preocupare importantă a învățătorului. Prin verificarea cunoștințelor elevilor, prin modul cum ei lucrează, cum își pregătesc temele, prin urmărirea ocupațiilor pe care le desfășoară cu predilecție, se pot culege date asupra ritmului și calității însușirii materialului, asupra existenței aptitudinilor implicate.
Tratarea diferențiată a elevilor în ciclul primar este văzută, în general, ca fiind tratarea într-un anumit mod, prin anumite mijloace, mai ales a unei anumite categorii de elevi și anume a celor predispuși eșecului școlar.
Diferențierea este o necesitate de necontestat susținută de cauze cunoscute, generale și situaționale, care, în principiu, se leagă de particularitățile individuale ale elevilor, de mediul socio-familial din care provin. Extrapolând, credem că de tratarea diferențiată trebuie să beneficieze fiecare elev al unui colectiv întrucât ea este o muncă de cunoaștere, de identificare a capacităților, a abilităților și de cultivare a aptitudinilor. Copiii cu aptitudini bine definite au nevoie de teme mai complexe, cu grad mai ridicat de dificultate, precum și activități în afara clasei, mai variate. În schimb, elevii cu aptitudini insuficient exersate vor fi antrenați în munca independentă și li se vor stimula în special înclinațiile pe care le posedă. În deplin acord cu specialiștii în domeniu, putem afirma că tratarea diferențiată înseamnă egalitatea șanselor.
Diferențierea și individualizarea curriculară reprezintă demersuri de adaptare a ofertei curriculare pentru întâmpinarea nevoilor de învățare ale unor categorii aparte de educați: elevii cu aptitudini înalte, dar și elevii cu dificultăți de învățare, permanente sau temporare, sau pe segmentul unor cerințe de învățare specifice. În mod tradițional, diferențierea și individualizarea curriculară se realizează prin acțiunea asupra conținuturilor.
Conceptul de diferențiere a instruirii relevă caracterul de sistem al multiplelor modalități susceptibile de a face ca activitatea de învățământ să fie adecvată trăsăturilor tipologice sau individuale ale elevilor, conferindu-i valoarea unei veritabile strategii de organizare și desfășurare a activității instructiv-educative.
Instruirea diferențiată presupune să se țină seama de mai multe variabile psihologice și de adoptarea anumitor tehnici de individualizare. Esențial pentru realizarea unei instruiri adaptative este cunoașterea diferențelor individuale în scopul conceperii unui proces de instruire croit cât mai pe măsura fiecăruia.
Așa cum fiecare cadru didactic ar trebui să știe, adaptarea curriculară pentru predarea diferențiată și personalizată, se realizează prin conținuturi, proces didactic, elemente de mediu fizic, psihologic, social și evaluare prin stil, volum, profunzime, ritm – de către școală, familie și comunitate.
Faptul că în unele unități de învățământ primar și nu numai, efectivele de elevi sunt sub limita legală pentru constituirea unei clase omogene, coroborat cu necesitatea cuprinderii tuturor copiilor de vârstă școlară în sistemul de învățământ, conduce la măsura încredințării sarcinilor didactice pentru două sau mai multe clase unui singur învățător, care trebuie să desfășoare, în cadrul fiecărei ore de curs, activitatea de predare-învățare-evaluare, simultan, la clasele respective.
Pe Valea Hîrtibaciului, în mediul rural, majoritatea claselor de învățământ primar sunt cu predare simultană – fie că vorbim de Simultan II (adică două clase simultane), Simultan III, sau chiar Simultan IV – acolo unde învățătorul are în structura clasei elevi de la clasa pregătitoare până la clasa a IV-a.
Nu sunt greu de intuit motivele care duc la crearea acestor clase: natalitatea scăzută din ultimii ani, migrația populației tinere de la sat la oraș, sau peste hotare – sunt fenomene care au determinat reducerea drastică a populației rurale și modificarea structurii demografice.
Chiar dacă sunt mulți cei care sunt reticenți față de eficiența acestei forme de organizare a claselor, trebuie să recunoaștem că activitatea simultană prezintă și o serie de avantaje, atunci când cel de la catedră este un profesionist.
Astfel, numărul mic de elevi dintr-o clasă oferă condiții mai bune pentru evaluarea nivelului de cunoștințe al fiecăruia, urmărirea progresului școlar, formarea și consolidarea deprinderilor de muncă independentă, ceea ce dă posibilitatea preîntâmpinării eșecului școlar.
Cunoscând îndeaproape fiecare copil, potențialul și aspirațiile lui, învățătorul reușește să alcătuiască colective omogene pentru fiecare clasă, organic închegate în colectivul mai mare al claselor care desfășoară activitate simultană. Aceasta se repercutează favorabil în educația socială a copiilor, cărora li se conștientizează necesitatea colaborării și cooperării, fapt pus în evidență, cu deosebire, în plăcerea cu care se ajută în activitățile extrașcolare.
În afara acestora, se impun a fi relevate și alte aspecte specifice activității de predare-învățare care prezintă elemente favorabile pregătirii, formării și dezvoltării colectivului de elevi:
Cultivarea atenției voluntare, a spiritului de ordine și disciplină;
Formarea unor tehnici de activitate intelectuală;
Conturarea unor trăsături de caracter: voință, perseverență, toleranță etc.
Din punct de vedere educativ, efectele pot fi necontenit optimizate: fixarea deprinderilor de disciplină școlară, spiritul de echipă, sentimentul de prietenie, grija pentru păstrarea liniștii, a ordinii pentru obiectele și materialele folosite la lecție.
Specificul muncii învățătorului care predă la clase simultane constă în alternarea activității sale directe cu elevii unei clase, cu activitatea individuală a elevilor celeilalte clase, ținând cont de faptul că realizarea sarcinilor didactice se realizează în același indice de timp ca în cadrul activității cu o singură clasă. Totodată, trebuie să se asigure un echilibru între activitatea directă și munca independentă, alternarea acestor forme fiind realizată pe faze sau etape de lucru, avându-se permanent grijă ca selectarea și dozarea temelor pentru activitatea independentă să permită îndeplinirea obiectivelor.
Practica a dovedit că învățătorul care lucrează simultan cu două sau mai multe clase poate obține, în condițiile unei bune organizări a procesului de predare – învățare, aceleași rezultate ca în cazul activității cu o singură clasă. Aceasta se sprijină pe faptul că instrucția și educația elevilor din astfel de clase se realizează pe baza acelorași principii pedagogice, în procesul dezvoltării multilaterale a personalității lor – se parcurg aceleași etape, iar pentru realizarea sarcinilor fiecărei laturi a educației se folosesc aceleași metode și procedee.
Relațiile pedagogice pot îmbrăca forma relațiilor de cooperare autentică. Totul depinde de viziunea pedagogică a învățătorului, de dăruirea și capacitatea lui de a transforma totul în artă – o artă în care copilul este centrul universului!
Prof. Eugenia Celina Toader
