„Şi când eşti tristă, Doino, tu inimia mi-o frângi...“
„Şi când eşti tristă, Doino, tu inimia mi-o frângi...“
George Coşbuc (n.20 sept.1866-d.9 mai 1918)
Aşadar, nu uita bunule român, ca din când în când să îţi „clăteşti” ochii şi sufletul prin aţi reaminti sau citi măcar un vers dintr-o poezie a năsăudeanului George Coşbuc. Nu de alta, dar el vedea lumina zilei, cu exact 150 de ani în urmă ! Iar tu, presupusule bătrân cititor de „Gazetă a Hârtibaciului”, de te vei plânge de fragila-ţi memorie şcolară, sau de lipsa din biblioteca ta a vreunui volum din versurile sale, îţi oferim spre lecturare stihurile următoare:
„…Frumos împodobita/Cetate, strălucea-n amurg/Cu turnuri de metale/Şi s-auzeau domol ce curg/Păraiele din vale…” („Sulamita”, 1888, Tribuna-Sibiu.);
„…Pe umeri pletele-i curg râu-/Mlădie ca un spic de grâu,/Cu şorţul negru prins în brâu,/O pierd din ochi de dragă./Când o văd, îngălbinesc;/Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,/Iar când merg alţii de-o peţesc,/Vin popi de mă dezleagă/La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -/Ea pleacă, eu mă fac că plec,/Dar stau acolo şi-o petrec/Cu ochii cât e zarea,/Aşa cum e săracă ea,/Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,/Dar oameni răi din lumea rea/Îmi tot închid cărarea,…” („Numai una !”, 1889);
„…E lung pământul, ba e lat,/Dar ca Săgeată de bogat/Nici astăzi domn pe lume nu-i,/Şi-avea o fată, - fata lui -/Icoană-ntr-un altar s-o pui/La închinat…” („Nunta Zamfirei”, 1889);
„…Azi am să-ncrestez în grindă -/Jos din cui acum, oglindă!/Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/Azi e singur puişorul,/Şi-am închis uşa la tindă/Cu zăvorul…” („La oglindă”, 1890);
„…Pocnind din bici pe lângă boi,/În zori de zi el a trecut/Cu plugul pe la noi./Şi de pe bici l-am cunoscut,/Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut/Cum am sărit şi m-am zbătut/Să ies de la război, (…) Om bun ca dânsul nimeni nu-i,/Şi pentr-o vorbă rea ce-i spui,/El toată ziulica lui/Munceşte supărat !…” („Pe lâmgă boi”, 1891);
„…Avea şi dânsul trei feciori,/Şi i-au plecat toţi trei deodată/La tabără, sărmanul tată !/Ce griji pe dânsul, ce fiori,/Când se gândea că-i greu războiul,/N-ai timp să simţi că mori…”
(„Trei, Doamne, şi toţi trei”, 1891);
„…Eşti schilav tot! Un cerşetor/Te-ntorci acum acasă,/Şi ce fecior frumos erai !/Dar oricum eşti, ce-ţi pasă !/Tu vei vedea iar satul tău/Şi casa voastră-n vale,/Şi biata mamă-ţi va ieşi/ Plângând în cale…” („Rugămintea din urmă”, 1892);
„…Zările, de farmec pline,/Strălucesc în luminiş;/Zboară mierlele-n tufiş/Şi din codri noaptea vine/Pe furiş…” („Noapte de vară”, 1892);
„…Eu mi-am făcut un cântec/Stând singură-n iatac -/Eu mi-am făcut un cântec,/Şi n-aş fi vrut să-l fac,/Dar fusul e de vină,/Că se-nvârtea mereu,/Şi ce-mi cânta nainte/Cântam pe urmă eu…” („Cântecul fusului”, 1893);
„…Nu plâng că mi-e de Leana teamă;/De ciudă plâng eu numai, mamă./Cuvintele ei nu le ieu/În samă,/Dar mi-e ruşine şi mi-e greu/Că scoală satu-n capu meu./Ea duce sfat din casă-n casă/Că n-am broboadă de mătasă,/N-am şorţi cu flori – şi dacă n-am,/Ce-i pasă?...” („Duşmancele”, 1893);
„…Ce urmă lasă şoimii-n zbor ?/Ce urmă peştii-n apa lor?/Să fii cât munţii de voinic,/Ori cât un pum să fii de mic,/Cărarea mea şi-a tuturor/E tot nimic!/Că tot ce eşti şi tot ce poţi,/Părerea-i tot, dacă socoţi - /De mori târziu, ori mori curând,/De mori sătul, ori mori flămând,/Totuna e! Şi rând pe rând/Ne ducem toţi !...” („Moartea lui Fulger”, 1893);
„…Copiii nu-nţeleg ce vor:/A plânge-i cuminţia lor./Dar lucrul cel mai laş în lume/E un bărbat tânguitor./Nimic nu-i mai de râs ca plânsul/În ochii unui luptător./O luptă-i viaţa; deci te luptă/Cu dragoste de ea, cu dor…” („Lupta vieţii”, 1894);
„…Tu te plângi că milă nu-i?/Mai aştepţi tu mila lui?/Haina el ţi-o ia din cui,/Pânea de pe masă./Casa ta, şi ei stăpâni !/Prindeţi ce vă cade-n mâini,/Şi loviţi la mir, români,/Că-i la voi acasă…” (In Opressores”, 1894).
Sibiu, 20 sept. 2016
A consemnat, Ioan Vulcan-Agniţeanul
