POEZIE: Toamnă relativă

Vântul

vântură ploaia

ce spală Pământul.

Toamna-mi rugină

inelul de lumină

ce mă-mpreună

şi mă cunună

cu parcul.

Arcul timpului se-ncovoaie

şi se-ndoaie

relativ metaluminic

şi destul de cinic

anulând gravitaţia inimii mele

care nu mai poate să atragă stele

să-ţi închipuie din ele

diademă

Îţi spun,

în mintea mea se naşte o dilemă:

dacă pentru o asemenea problem

nu cumva, putem renunţa la Einstein

şi să-l luăm pe Newton de bun?