Necesitatea educaţiei religioase
Religia este comuniunea de iubire sfântă dintre Dumnezeu şi om, este raportul viu dintre persoana umană şi Părintele ceresc, trăit prin gândire, voinţă şi sentiment. Nu a existat vreodată popor fără religie, comuniunea cu o divinitate caracterizând oamenii din toate timpurile. Religia este darul lui Dumnezeu oferit omului în scopul desăvârşirii, prin care El se descoperă. Noi n-am fi ştiut nimic despre Dumnezeu, dacă El, mai întâi, nu ne-ar fi iubit şi nu ni s-ar fi descoperit, de aceea, religia este darul iubirii Lui Dumnezeu faţă de oameni şi transmis din generaţie în generaţie. În virtutea acestei iubiri dumnezeieşti suntem datori să ne cunoaştem, să trăim, să ne iubim şi să ne apărăm religia şi mai mult decât atât, suntem datori să o facem cunoscută şi copiilor noştri, după cum şi noi am primit-o. Pornind de la aceste considerente, predarea religiei în şcoli devine o necesitate şi aceasta cu atât mai mult cu cât trăim într-o epocă în care valorile umane nu mai există. Educaţia, este o operă de „şlefuire” a persoanei umane, care vizează împlinirea acesteia atât din punct de vedere spiritual-moral, cât şi din punct de vedere intelectual. Omul se raportează la realitate, prin intelect, voinţă, acţiune, dar şi, prin atitudini, simţire şi credinţă. O educatie integrală presupune pe lângă latura intelectuală, morală, estetică, tehnologică şi o componentă religioasă. Fiinţa umană tânjeşte după Dumnezeu având nevoie de o îndrumare şi o formare religioasă prin educaţie. Se observă azi o criză spirituală, o debusolare morala a oamenilor. Educaţia religioasă poate întări fiinţa şi o poate reorienta. Prima sarcina a educaţiei religioase este formarea bunului crestin, capabil de a şti si a preţui valorile sfinte, învăţate zi de zi. Prin educaţia religioasă, ne dezvoltăm simţul religios care, alături de celelalte simţuri, este necesar vieţii umane. Omul întreg, este acela care are şi îşi dezvoltă toate simţurile, inclusiv simţul religios. Omul fără simţul religios este ca şi omul fără simţul văzului sau al auzului. De aceea, ca în cazul oricărui alt simţ, şi simţul religios trebuie dezvoltat prin educaţie religioasă. De asemenea, la orele de religie elevul îşi completează cultura generală, află cunoştinţe specifice de istorie a religiilor, de mentalităţi şi atitudini care ar trebui să caracterizeze viaţa de zi cu zi, ajungând la o credinţă bine informată şi consolidată. Educaţia religioasa învaţă elevul că Dumnezeu este Bunătate, Răbdare, Toleranţă, Respect, Blândeţe, Responsabilitate, Iubire, lucruri care reglează raporturile omului, cu societatea şi cu semenii în general. Tocmai de aceea învăţătura creştină este o ramură educaţională de importanţă majoră şi nu trebuie ignorată în educaţia şcolară fiindcă existenţa noastră nu se poate reduce doar la elemente strict materiale. Tocmai din acest motiv, educaţia vizează, armonia. Ea nu dezvoltă numai forţele fizice ale unui om(ca să facă din el un atlet), sau numai forţele intelectuale (care ar face din om un computer), ea vizează un om complet, urmarind o armonie perfectă în dezvoltarea acestor forţe. Dintotdeauna Biserica şi-a dat concursul ei pedagogic în soluţionarea acestei probleme. Creştinismul e iubitor de popor, e religia mântuirii pentru toţi oamenii, e universal, propagă fraţia, dreptatea, libertatea, pacea şi iubirea între oameni. Dacă şcolii îi revin sarcini pe direcţia dezvoltarii şi formării intelectuale, morale, estetice, patriotice, de ce ar rămâne in afara ei educaţia religioasă care urmăreşte formarea şi desăvârşirea caracterului moral religios? Dezlipită de viaţa religioasă, viaţa morală devine o iluzie. Religia nu numai constată răul, ci indică şi remediul mântuirii: ajutorul de sus, harul prin care ne întărim şi ne purificăm. Reintroducerea orelor de religie în şcoală dupa Revoluţia din 1989, a contribuit în mod decisiv la înzestrarea învăţământului românesc cu componenta sa religioasă, a fost o reparaţie de ordin moral după umilirea impusă de regimul communist tineretului unui popor profund credincios. Tipăriturile Bisericii erau considerate până atunci cărţi cu circuit închis, literatura teologică s-a ascuns sub formule istorice, pentru că statul, nu îngăduia publicarea şi răspândirea ei. Însă această perioadă nu a durat mult şi iată, spre slava Celui Atotputernic, lumina ţinută sub oboroc urcă pe vârful muntelui, ca să lumineze tuturor lumina lui Hristos. Biruinţa luminii credinţei poporului nostru, cu rădăcini istorice este o realitate în viaţa tinerilor şi mai ales, a elevilor care l-au primit din nou pe Hristos, Marele Învăţător al lumii în şcoală. De aceea, cei care vin azi şi spun că Hristos nu mai are loc în şcoală greşesc. Adevăraţii români se identifică cu adevăraţii creştini. Nu putem spune „român” fără să nu spunem „creştin”, nu putem vorbi despre educaţie fără să nu vorbim despre educaţia religioasă. Omul fără religie nu este un om perfect dezvoltat, deoarece religia este cea care îl desăvârşeşte. De aceea, se impune predarea religiei în şcoli, pentru ca tinerii să-L cunoască pe Dumnezeu şi să se formeze în spiritul credinţei şi al iubirii faţă de El şi faţă de aproapele. Doar astfel generaţia viitoare va fi o generaţie caracterizată de credinţă, de nădejde şi de dragoste de Dumnezeu, o generaţie „sănătoasă” din punct de vedere moral.
