Laudă trudei şi înţelepciunii bătrânului ţăran român

Iar acesta poate fi oricare dintre ţăranii vrednici ai oricărui sat de pe acest rotud pământ al ţării mele! Pe doi dintre ei cunoscându-i, cu mulţi ani în urmă, în Alţâna văii sibiene a Hârtibaciului, ţinut din care cu mândrie mă trag şi eu, prin părinţii şi străbunii mei înaintaşi. Erau fraţii Tecoanţă, frumos porecliţi de consătenii lor „Onu şi Romi a lui Moise”. Ţărani nu numai tare vrednici şi pricepuţi în plugăritul pământului, ci şi bărbaţi-bărbaţi adevăraţi, chipeşi la înfăţişare şi frumos îmbrăcaţi în straie româneşti, moştenite sau ţesute şi brodate de ale lor neveste: Maria şi Silvia (ca fete, Preda şi Tatu), haine mereu purtate în curăţenie chiar şi la lucrul câmpului. Şi erau aceşti doi fraţi într-atât de harnici încât iarna îi puteai auzi văitându-se că îi dor mâinile de atâta nemuncă! Şi atunci, ca şi acum, mă întrebam nedumerit, în sinea mea: De ce toată această surprinzătoare şi aproape nefirească supărare? De ce adevăratul ţăran român, obligat să „trândăvească” iarna pe lângă treburile casei şi gospodăriei sale, este atât de necăjit atunci când îi lipseşte truda câmpului! Numai că, dintr-o dată, m-am trezit că nu răspund eu, domnul-gazetar de la oraş, ci ţăranul-plugar din mine. Cel care îşi aminteşte, la fel ca şi acei doi ţărani alţânăreni, că de mici copii am deprins(de musai, ca de voie bună), să înhămăm caii şi să înjugăm bivolii şi vacile la car şi la rotilele plugului; să semănăm boabele de grâu şi de măzăriche din căuşul palmelor; să secerăm cu secera, să împletim funiile de spice, să legăm şi să clădim snopii în clăi şi stoguri; să cărăm în şură paiele şi pleava din „gura” batozei de treierat; să căpălim de buruieni şi să rărim cucuruzul; să batem pe nicovala mică „gura” coasei cu ciocănelul şi să o ascuţim cu gresia din cute; să împrăştiem şi să uscăm brezdele lăsate de cosaşi în urma lor; să tăiem cu securea uscăturile din pădure; să scoatem cu găleata apa din adâncul fântânii cu cumpănă; să hrănim şi să adăpăm vitele; să aţâţăm focul în vatra cuptorului şi să batem pâinile de coaja lor rumenă; să culegem poamele dulci şi aromate ale toamnelor; să stoarcem mustul strugurilor, merelor şi perelor; să şedem, cu treabă sau numai în poveşti, la cazanul fiertului ţuicii; să tragem vinul de pe dreve şi să-l limpezim; să lucrăm în clacă şi să meargem iarna în şezătorile fetelor şi feciorilor de o seamă cu noi; să învăţăm şi să cântăm în biserică şi la şcoală rugăciuni şi sfinte pricesne; să colindăm de Crăciun şi de Bobotează pe la casele gospodarilor; să stropim la Paşti fetele cu parfum şi să aşezăm în faţa porţilor părinţilor iubitelor noastre un arminden de mesteacăn înverzit; să facem o cât de puţină învăţătură de carte şi cătănie grea şi multă; să ne însurăm şi să devenim taţi şi bunici; să îmbătrânim nemaiaşteptând mai nimic… Cât priveşte povestea de la început, referitoare la cei doi fraţi alţânăreni, auziţi de mine şi de nevestele lor cum se văitau că iarna îi dureau mâinile de atâta nemuncă, am să vă spun că absolut nimeni, doar el, plugarul român-ardelean, este îndreptăţit să facă dreapta judecată între ceea ce înseamnă munca ca muncă şi truda ca trudă, aceasta din urmă aparţinând doar ţăranului şi se rezumă la lucrarea cu sârg şi cu patimă a pâmântului deluros, lutos şi nisipos. În sărăcia şi hărnicia lui, ţăranul român fiind obligat să o facă numai cu forţa braţelor şi cu iscusinţa minţii sale. O îndeletnicire sfântă şi veche de când lumea; dar grea precum pământul; chinuitoare şi plăcută, îmbunată de dulceaţa roadelor sale. O trudă petrecută în tăcere şi în rugăciune, nebăgând în samă vremea şi vremurile potrivnice! Prolog: Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi plugarul, precum cei doi fraţi Tecoanţă, Dumnezeu să-i odihnească în pace! Dovadă că ţăranul român n-a uitat că trudeşte şi trăieşte pe pământul neamului său; pe glia în care îşi va găsi şi veşnica lui odihnă! Şi atunci, la îngropăciune, la fel ca şi acum, el va avea obrajii la fel de înnegriţi de dogoarea soarelui şi de bicuirea vânturilor; zbârciţi de gânduri şi de necazuri; de griji, nevoi şi dureri! Palmele mânilor sale bătătorite de coarnele plugului şi de coada coasei, sapei, greblei şi furcoiului din grajdul vitelor! Notă: Poza ataşată acestui text surprinde chipurile cernite ale câtorva dintre bătrânicele ţărănci, prezente la slujba parastasului de 6 săptămâni de când a răposat plugarul despre care părintele paroh Mircea Stoia spunea, la îngropăciunea lui „Onu’ lui Moise”, că după 88 de ani de trudnică viaţă, sosit-a vremea să-l aşezăm în mormânt şi pe ultimul adevărat ţăran al comunei Alţâna şi al întregii văi sibiene a Hârtibaciului, plugarul care, la fel ca şi fratele său, numai în timpul cătăniei nu a fost îmbrăcat în mândre straie populare româneşti!

#Mai2016