Credință, viață, participare la creație
Petre Țuțea spunea:„ Poarta spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intră la Dumnezeu este rugăciunea’’. În cartea Facerii, referatul biblic pentru creație se precizează că după ce Dumnezeu a săvârșit lucrarea sa „toate erau bune foarte”. Toate se apropiau sau tindeau către desăvârșire. Această stare de lucruri vrea să transmită că în acest bine sălășluia și fericirea adevărată izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu față de creație. Atunci când cineva te iubește ești fericit, pentru că iubirea implică ocrotire, respect, responsabilitate și sacrificiu. Puterea Supremă ne are în grija ei la fel cum are soarele și luna, stelele, apele, ziua și noaptea. Prin înaintare pe calea virtuții, omul trebuie să înțeleagă relația cu Dumnezeu care dorește să împărtășească dragostea și fericirea duhovnicească și persoanei umane. Sfântul Porfirie are o rugăciune scurtă în care cere de la Dumnezeu două virtuți care leagă inima omului de Creatorul său și de aproapele: „Dă-mi Doamne credință și ajută-mă să fiu mai bun”. Iată din nou cum se unește mintea cu inima în aducere aminte de Dumnezeu. Simplă și clară, această rugăciune poate fi un vehicul al relației dintre om , Dumnezeu și întreaga creație. Credința ca adeziune la voia lui Dumnezeu în mod conștient și liber, presupune și bunătate deoarece a crede în Dumnezeu înseamnă să simți bunătatea oferită strâns legată de dragoste și de fericirea în care se scaldă cu ajutorul Duhului Sfânt întreaga creație. Bucuria și fericirea omului este strîns legată deci de Părintele ceresc dar și de întreaga creație, de aceea voința noastră ca ființe personale care stau în strînsă relație cu mediul înconjurător poate influența întreaga viață aducând bucurie sau dimpotrivă tristețe. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a rostit cuvintele „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17,21) arătând că încă de pe acest pământ, din această viață, omului îi este dat să preguste din bucuria și fericirea veșnică. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune referitor la aceasta că „bucuria cerească a Duhului se arată în chip real în sufletele celor vrednici care primesc încă de acum arvuna și pârga bucuriei și veseliei celei duhovnicești de care se vor împărtășii sfinții în împărăția lui Dumnezeu.” Relația noastră cu Părintele ceresc ne amintește că suntem conectați prin intermediul simțurilor trupești cu lumea înconjurătoare și prin suflet aparținem veșniciei din lumea spirituală. Toate acestea ne arată că putem fi numiți coparticipanți la creație. De fapt, acesta a fost și scopul pentru care din dragoste, Dumnezeu l-a creat pe om, acela de a aduce binecuvântare, pace și armonie pestre întreaga creație. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbind despre relația dintre Dumnezeu și creatură spunea că lumea este un câmp al jocului liber între cei doi parteneri: Dumnezeu și umanitate dar și între parteneri umani. ”Numai atunci se joacă cineva cu altul când îl iubește și vine aproape de el. Pentru că în joc dispar cel mai mult distanțele. Dumnezeu se joacă cu omul ca un părinte cu copilul lui, făcându-se și el copil sau dându-i copilului ceva din puterea lui”. Este un joc sincer, serios și care implică responsabilitate din partea omului. John Wheeler fizician contemporan cu Einstein, înlocuia termenul de om-observator cu cel de om-participant la acțiunile creatoare și organizatoare: „Acum învățăm de la lumea cuantică că până și pentru a observa un obiect atât de minuscul cum este electronul trebuie să ajungem în interior. De aceea cuvântul observator trebuie să fie înlocuit cu cel de participant” . Omul, ființă personală ajunge astfel să învețe din acțiunile dumnezeești care transced această lume și prin dragostea lui Dumnezeu ajunge să fie participant la creație. Sfântul Maxim Mărturisitorul în scrierea „Ambigua” arată că în toată creația Bunul Dumnezeu a așezat rațiunea Sa potrivit cu scopul pentru care există și ținta pe care o urmărește. Interesantă este povestea unui mic val care se rostogolește prin ocean și se distrează grozav. Se bucură de briză și de aerul curat, până când deodată vede un alt val în fața lui spărgându-se de mal. „Doamne e groaznic”, spune valul „Asta o să se întâmple și cu mine.” Apoi apare un alt val. Îl vede pe primul val speriat și îl întreabă ce se întâmplă. Primul val îi spune:„Nu înțelegi? O să fim cu toții zdrobiți! Noi valurile vom dispărea. Al doilea val îl liniștește spunându-i: Prietene, nu înțelegi. Tu nu ești val, ești parte din ocean”. În această povestioară apare iluzia separării. În acest ocean se pot observa tot felul de tiparuri schimbătoare, de vârtejuri, ondulații, valuri dar care în mod evident nu au o existență separată făcând parte din același ocean al vieții valuri care pot influența echilibrul și armonia existentă în acest ocean . Noi oamenii suntem valuri care participă prin libertatea voinței la bucurie, ordine, pace sau dimpotrivă putem genera adevărate furtuni, războaie și suferințe. Alegerile noastre individuale se combină pentru a deveni realitatea noastră colectivă. Astfel, vom putea înțelege mesajul lui Hristos în care se oglindește demnitatea umană: „Adevăr, adevăr vă spun. Cel care va crede în Mine va face și el lucrurile pe care le fac Eu; și mai mari decât acestea va face”(In.14,12).
