TRECUT SAU VIITOR...
Acum aproape zece ani, adică atunci când Gazeta Hârtibaciului aniversa 75 de ani de la prima apariție, în cadrul Muzeul Văii Hârtibaciului am avut ocazia să răsfoiesc copia primelor numere ale acestui ziar. Și am fost nespus de surprins. Citind acele vechi articole aveam impresia că au fost scrise azi … Greu de crezut, nu-i așa ? Și totuși … Problemele oamenilor erau aceleași: agricultorii se plângeau de lipsa subvențiilor din partea statului iar micii meșteșugari de lipsa pieței de desfacere. Problemele Primăriei erau aceleași: ce să vândă ca să facă rost de bani pentru școli și biserici. Problemele școlii și a bisericii erau aceleași: lipsa de interes pentru școală și prea mare atenție pentru biserică. Problemele ziarului erau aceleași: lipsa susținerii din partea cititorilor și ingerința politicului în activitatea ziarului. Când în paginile Gazetei citeam o polemică despre lole, afară orașul se pregătea de sărbătoarea lolelor. Când citeam despre înființarea, la Cluj, a unei asociații laice de susținere a bisericii ortodoxe transilvane, la radio era o știre exact cu același conținut. În ciuda anilor ce despărțeau aceste evenimente, ele erau la fel de actuale iar Gazeta din 1933 parcă relata evenimente din 2008. Timp de 75 de ani timpul a stat în loc … Au mai trecut zece ani și lucrurile … nu prea pot spune că s-au mai schimbat. Mai corect, schimbări au fost dar nu neapărat pozitive sau suficiente. Primele numere din Gazeta Hârtibaciului s-au tipărit în Agnita, la o tipografie de pe strada Aurel Vlaicu. O tipografie care aparținea unui sas și la care se tipărea și ziarul local în limba germană de la acea vreme. Acum, Gazeta se tipărește la Sibiu. Iar de ziar săsesc nici nu poate fi vorba pentru că nu mai poate fi vorba de sași. La 15 ani de la Marea Unire sașii dețineau aproape toate instituțiile economice și politice din Agnita. La 25 de la schimbarea politică din 1989 nu mai avem nici sași dar nici economie. De fapt nu prea mai avem nimic. Atelierele și fabricile pe care le-au construit sașii, și pe care comuniștii le-au trecut în proprietatea statului, au dispărut. Terenurile arabile deținute de sași și lucrate cu spinarea românilor, pe care comuniștii le-au exploatat până la ultima palmă de pământ, sunt acum pârloage, sau în cel mai bun caz, pășuni. Sediul Judecătoriei și Primăriei, și aici vorbesc despre fosta Casă de Copii, construit din donațiile agnițenilor, aparține acum Consiliului Județean. Mocănița, la a cărei construcție toți locuitorii de pe Valea Hârtibaciului au dat o mână de ajutor, nu mai este. Parcul Steinburg, pe care sașii l-au plantat fir cu fir, acum e la jumătate din ceea ce era și se distruge pe zi ce trece. Zona de recreere de la Sărături este o ruină. Populația din Agnita e pe cale de dispariție ... Ultimul recensământ a arătat că am pierdut mai mult de trei mii de locuitori în ultimii zece ani, majoritatea tineri, care au plecat în străinătate la muncă. În oraș au rămas cei foarte tineri care sunt la școală și cei foarte în vârstă care sunt la pensie. Cei de vârsta a doua, dacă nu și-au urmat copii în străinătate și mai pot munci fac naveta, sau se mută, la Mediaș și Sibiu. Pentru că în oraș singura instituție care mai păstrează tradiția industrială este AMT. Iar AMT face parte din lucrurile bune care s-au întâmplat. Este adevărat, puține. Dar sunt. Copii noștri învață în școli renovate și dotate. Poate sistemul de învățământ și profesorii nu sunt chiar ceea ce ne dorim pentru copii dar fac tot ce pot, dată fiind situația. Avem un spital care a renăscut din propria cenușă și care, chiar dacă duce lipsă de personal, poate face diferența între viață și moarte pentru cei care au nevoie de el. În unitatea medico-socială care împarte spațiul cu Spitalul Orășenesc, o mână de oameni face minuni cu bolnavii fără familie pe care îi are în îngrijire. Avem o multitudine de instituții comerciale, și un super-market, care ne scutesc de drumuri și timp pierdut la Sibiu sau alt oraș mai mare. Casele noastre au gaz, curent, apă și canalizare așa cum trebuie să fie într-o localitate cu rang de oraș. Parcurile arată a parcuri și nu a spații verzi în paragină. Străzile arată a străzi și nu a ulicioare peticite cu pietre și bucăți de beton. În ultimii ani, Agnita și-a pierdut înfățișarea cenușie și bătrânicioasă încercând să-și regăsească mândria de orășel, izolat e adevărat dar, care are de toate. Mai este mult de lucru până la a ajunge la gloria de odinioară. Și, fiecare dintre noi putem da o mână de ajutor pentru ca aceasta să se întâmple. Poate ajungem acolo, poate nu. Important este să încercăm. Este bine să înțelegem că nimic nu se va face de la sine. Dacă stăm cu mâna întinsă nu înseamnă că o să și primim ceva. Sașii, care ne-au arătat ce se poate face doar prin voință și muncă, au plecat. Noi, cei care am rămas, ar trebui să arătăm că am învățat ceva de la ei. Le-am împrumutat lolele. De ce nu le împrumutăm și respectul pentru orașul în care trăim? La noi în casă nu vine nimeni să ne facă curat, mâncare, să ne repare sau renoveze, să plătească cheltuielile casei în locul nostru, al celor ce stăm acolo. Este casa familiei și familia are grijă de casă. Orașul nostru este casa familiilor … Și familiile ar trebui să aibă grijă de oraș !
